Știi deja deja de pe blog că există o metodă legală să scapi de facturile neplătite. Scurt pe doi, dacă au trecut cel puțin trei ani de la emiterea facturii și tu nu ai plătit nici un leu, creditorul (operator de telefonie spre exemplu) nu mai are dreptul să ceară executarea ta silită în instanță. Toată povestea legală și peste 300 de comentarii sunt în postarea – Nu plătesc, doamnă!
Bun, bun, bun! De ce revin asupra problemei? Mi se reproșează o listă de chestiuni de moralitate printre comentarii. Spun că ”mi SE reproșează” pentru că discuția se desfășoară impersonal, adică moraliștii sunt de obicei anonimi. Ultimul m-a încărcat însă destul de puternic încât să mai dau un răspuns, sper final, acestei dispute de etică și civilizație.
Plecăm de la premisa că nu e urât sau rușinos să te faci că uiți de datorii, e chiar ilegal de-a dreptul. O știm cu toții. Atunci, câtă vreme democrația este domnia legii, mă aștept ca băncile, firmele de telefonie sau vânzătorii de electrocasnice să ofere credit dar să își urmărească încasările. Câtă vreme își permit luxul de a aștepta mai mult de trei ani ca să își încaseze debitele restante, înseamnă că fac profituri suficient de grase încât să amâne rezolvarea problemei.
Pentru mine asta ridică însă un alt semn de întrebare. Unul periculos. Câtă vreme și-au permis să dea credit oricui fără nici o garanție, înseamnă că piața, reglementările și autoritățile le-au permis acest lucru. Eu o să mă refer acum la piață.
La creditele cu buletinul dobânzile ajunseseră în perioada goanei după orice și la 40%. Jumătate din dobânzi acopereau însă pierderile cu rate neplătite. Așadar cei buni platnici suportau rate mai mari pentru că firmele de creditare sau băncile nu erau în stare să își încaseze banii de rată sau mai degrabă nu își băteau capul cu așa ceva pentru că făceau oricum profituri uriașe. Câtă vreme piața suporta, au continuat. ”Noroc” că a venit criza și avalanșa de clienți s-a domolit. Când au apărut găurile prin profit, brusc și-au adus aminte că au bani de recuperat. Caută-i pe ”anonimii” cu buletinul de unde nu-s.
Așa că s-au întors către reglementări. Legea le dă dreptul să le ia banii datornicilor când au garantat cu ceva și mai ales dacă îi găsesc. Pentru că nu se pricep la asta, au apelat la firmele de recuperare de debite. Practicile lor sunt deja un subiect prea lung de discuție în postarea de mai sus. Ce mă deranjează pe mine este că abuzează de lipsa de informare a datornicilor și le spun că legea îi obligă. Nu veni cu legea după mine dacă nu o ai la tine, că nu e de bine!
Concluzia mea: Ai bani de recuperat, recuperează-i urgent dar cu legea în mână! Nu zic să îl execuți silit pe un om la ananghie, dar semnează cu el un angajament de plată în rate și pune-l să plătească, altfel execută-l silit. Bunul simț al banilor se educă prin penalizare, iar regula este valabilă pentru ambii parteneri. Am învățat-o pe pielea mea împrumutându-i pe alții. Mă aștept să o învețe și creditorii. Așa că nu le mai plângeți de milă, că pe mine nu mă întreabă nimeni dacă am bani destui pentru următoarea rată.
Ca intotdeauna imi place cum pui problema.
Eu scriu rar aici pentru ca am timp rar sa si citesc.
O singura intrebare:
Stiu ca datoriile la banci se sterg in 3 ani si in 5 (parca) se sterg si de la biroul de credite.
Am auzit ca si datoriile de la financiar urmeaza aceeasi cale si sunt curios daca este adevarat.
In special ma intereseaza amenzile daca dispar, pentru ca mi se pare abuziv cum dau ei amenda 500 de eli unui PFA cu activitate zero de la infiintare pentru o mizerie de declaratie depusa mai tarziu.
Probabil sunt ultimul infractor din gradina fiscului si nu stiam…