Categorie: Editorial

Gog nu e Iisus!

Niciodată nu mi-au plăcut iluzioniștii și nici iluziile. Am fost fascinat de David Copperfield, ca fiecare dintre noi, dar am știut mereu că sunt câteva reguli pe care nici măcar cel mai priceput magician nu le poate încălca. Nu poți muri și să învii pe scenă, la un pocnet din degete. Nu poți face bani din nimic pentru că ori ai fi un miliardar anonim ori ai fi mort de mâna celor care ar vrea să îți ia averea. Nu poți citi gândurile ascunse ale oamenilor și să nu fii tentat să îi domini absolut.

Și mai este ceva. Nu am câștigat niciodată ceva important la un concurs bazat pe șansă. Și când am călcat în… noroc, tot nu am câștigat la loto. Am încercat în copilărie chiar să creez modele matematice pentru apariția numerele câștigătoare la 6/49. Am umplut planșe întregi cu numere ”calde” și ”reci”. Sunt tot un chiriaș cu rate la bancă, așa că norocul monetar încă mă ocolește.

Dar am ceva ce nu m-a părăsit niciodată. Pofta de muncă, de somn și de mâncare. Tot ce am, e obținut prin muncă. Nici prea multă, nici prea puțină. Și de aici curge probabil o parte a frustrărilor mele legate de cei care sar etapa transpirației. Mă înfurie toți hoții de calibre mici și mari, de la parcagii din fața blocului și șuții care mi-au săltat oglinzile până la politicienii care îmi promit că vor rămâne la putere ca să îmi mai facă puțin bine.

Cu un astfel de bagaj mental greu, românesc, aproape proletar m-am uitat a prestația lui Cristian Gog la ”Românii au talent”. M-am enervat puțin că i-au ieșit atât de bine efectele. Știam că într-o țară în care politica e iluzie, iar iluzioniștii de conduc cu alba-neagra, Gog va câștiga. Din păcate am avut dreptate.

M-am uitat cu un respect amestecat cu milă la locurile doi și trei. Sportivul care și-a schimbat destinul prin mii de ore de antrenament și copilul cu o minte sclipitoare pe care țara i-a dezamăgit din nou. M-am văzut în ei. Nu mă consider talentat. Nici ei nu au încredere prea multă în bagajul lor ADN. Dar și-au depășit condiția și ”au sărit mai sus decât ar fi avut ai lor habar.” Apoi a venit un tip cu o lingură, un marker și câteva scenarii care i-a lăsat cu buza umflată.

La câteva zile după, l-am cunoscut personal pe Gog. Citisem despre el o listă de chestii pe net despre care mi-a spus că nu sunt adevărate. Nu e nici antreprenor online, nici un blogger veritabil. După ediția de la știri unde mi-a povestit despre forța internetului românesc și mi-a demonstrat trucul cu moneda băgată în tabletă cu ajutorul unei aplicaiții banale, ne-am așezat la soare pe scările din fața clădirii ProTV și am schimbat câteva vorbe. Vroiam să aflu ce are totuși în cap. În loc de câteva minute, ne-am întins la vreo oră.

Nu o să mă apuc să reproduc conversația noastră. Dar o să vă spun cam atât. Am greșit. Povestea lui nu este cu nimic diferită de a oricărui bărbat tânăr din România. Și el are rate, probleme cu banca, un copil… Mai nou îl vânează niște băieți ciudați despre care nu a vrut să vorbească. Și dintr-o dată mi-am dat seama că semănăm.

Amândoi vindem… aer. Ce fac eu, e marfă perisabilă. Am emanat-o și s-a dus în eter. Amândoi vânăm momentul acela ”wow” când oamenii rămân gură-cască. Atunci de ce aș fi mai bun decât el? Vorba unei prietene: ”De unde știi tu cât a muncit până a ajuns atât de bun?”