Salutare tuturor și bine v-am regăsit la #IGDLCC! Am înregistrat episodul ăsta vineri, 9 octombrie, într-un moment în care țara arată cam așa: un guvern demisionar din mai, deci de peste cinci luni, un premier desemnat care încă nu are majoritate și partide care se feresc de urne ca dracul de tămâie. Toată lumea îți explică de la pupitre și din studiouri că alegerile anticipate ar fi o catastrofă. Invitatul meu de azi spune exact pe dos.
L-am chemat pe prof. Cristian Preda, care predă științe politice la Universitatea din București din 1992, a fost decan, a fost europarlamentar zece ani, între 2009 și 2019, și consilier la doi președinți, Emil Constantinescu și Traian Băsescu. A fost exclus și din PDL, și din PMP, pentru că și-a criticat liderii. Cum zice el: „Am un record personal greu de egalat, că n-am plecat eu.” Răspunsul lui la întrebarea mea despre anticipate a venit în două secunde: „Cred că alegerile anticipate sunt un medicament foarte bun.”
Cartea de 997 de pagini și povestea celor 13 Românii
Am început de la cartea lui apărută la Humanitas, „Ideologii și ideologi în România contemporană”, la care a muncit vreo 25 de ani. S-a oprit la 997 de pagini, pentru că, recunoaște, dacă mai avansa găsea cu greu un editor. Deja e aproape epuizată și pregătește ediția a doua.
Ce face cartea e să demonteze o idee pe care o auzim de 36 de ani, aceea că în România există două tabere. Neocomuniști și anticomuniști, progresiști și conservatori, proeuropeni și antieuropeni, etichetele s-au schimbat, povestea a rămas. Preda zice că n-au existat niciodată doar două Românii: avem cel puțin 13 identități politice, iar în interiorul fiecăreia vocile sunt foarte diferite. Conservatorii nu spun același lucru între ei, nici liberalii, nici social-democrații, nici naționaliștii. A scris și un capitol despre „avocații minorităților”, unde intră nu doar cei care au vorbit despre minorități etnice, ci și cei care au apărat oamenii cu deficiențe de auz sau copiii abandonați.
Mi-a plăcut concluzia lui: credea că scrie o carte despre politică și a ieșit, de fapt, istoria ultimelor 36 de ani spusă cu vocile celor care au crezut că au ceva în minte despre cum ar trebui să arate țara asta.
Diploma ruptă în direct și de ce un doctorat nu mai valorează nimic
Gestul care l-a făcut celebru la televizor nu a fost renunțarea la doctorat, ci la o copie a diplomei, ca să atragă atenția că inflația de doctorate a transformat cea mai importantă diplomă pe care o poate acorda o universitate într-o bucată de hârtie pe care o poți rupe. Teza lui are vreo 380 de pagini, a fost susținută în Franța, în franceză, sub îndrumarea lui Pierre Manent, elev al lui Raymond Aron, și se cheamă „Neoliberalismul și critica timpurie a totalitarismului”. Urmează să apară și în română, cu peste 400 de pagini. Pe vremea aceea avea o bursă franceză care valora, pe lună, echivalentul a doi ani de salariu în România. Fusese angajat cu 20 de dolari pe lună, în timp ce o asistentă într-o multinațională lua 350 sau 400.
Aici e partea pe care nu o vedem: cine intră astăzi serios în lumea academică din România e plătit cu salariul minim pe economie, pentru că diploma intră într-o piață inflaționată. Iar sporul de doctorat, cel pe care Bolojan l-a tăiat cu explicația „nu de diplome ducem noi lipsa”, era singurul lucru care le mai dădea cercetătorilor iluzia că munca de cercetare e valorizată în țara asta.
Problema de fond, zice Preda, e discernământul: „Putem să distingem între cei care trișează și cei care trudesc? Păi, dacă o societate nu e în stare să facă această distincție, are o mare problemă.” Și responsabilitatea e în primul rând a universităților, care au continuat să alerge după număr mare de doctoranzi dintr-un motiv bananier: un loc de doctorand aduce de la buget cam 13.000 până la 15.000 de lei, cel puțin dublu față de un loc la licență. În loc să cumpere softuri serioase, au verificat teze cu instrumente care nu aveau acces la toate bazele de date. S-a întâmplat chiar la Universitatea din București să iasă un grad de similitudine de 2 sau 3%, adică exact cât acoperă notele de subsol, la lucrări în care fuseseră copiate capitole întregi.
AI-ul în școală: ce mai predai și, mai ales, cum mai evaluezi
I-am pus pe masă două capete de ață. Primul: instrumentele publice de verificare lansate recent de Google, pentru că tot ce s-a generat cu AI în ultimul an are o amprentă invizibilă în el, pe text, pe foto, pe video și pe audio. Am testat chestia asta cu colegul meu și funcționează, iar dacă amprentarea invizibilă devine un standard public, mediul academic are brusc un instrument pe care nu l-a avut niciodată.
Preda separă două probleme care se amestecă tot timpul: pungășeala locală, pe de o parte, și transformarea globală a felului în care se prelucrează cunoașterea, pe de altă parte. Pentru a doua avem de redefinit conținutul pedagogic de la copiii de patru ani până la doctorat. Ce mai predai, când mașinile astea rezolvă în șapte minute cele 200 de exerciții care pe vremea lui păreau intangibile? Ne-am adaptat la internet, la motoarele de căutare, la Wikipedia, care în anii 2000 era de interzis la bibliografie și care s-a rafinat încet. Ne vom adapta și acum.
Întrebarea mai grea, zice el, e cealaltă: cum evaluăm achiziția de cunoaștere? Studiile serioase de psihologie din ultimii ani arată că interacțiunea foarte timpurie și foarte frecventă cu universul ăsta, cu scrollingul inclusiv, diminuează atenția și afectează funcția memoriei. Iar memoria omenească, spune el, e altceva decât ce au mașinile.
„Alegerile anticipate sunt un medicament foarte bun”
Aici a venit miezul discuției. Preda explică de ani de zile că România e singura fostă țară comunistă în care nu s-au ținut niciodată alegeri înainte de termen, și că asta nu ne-a ajutat deloc: evitarea unui scrutin anticipat nu a consolidat instituțiile, pentru că alegerile sunt alimentul care hrănește sistemul democratic.
Ce am făcut noi în schimb a fost să inventăm cârpeli. Rotativa guvernamentală, zice el, „celebra invenție a lui Klaus Iohannis”, expresie adusă de fapt din politica românească de dinainte de al Doilea Război Mondial, a fost o idee foarte proastă: lăsa impresia că se întâmplă natural, când de fapt era pusă cu mâna, ca să se închidă jocul politic până în 2028. „Tu ai ajuns în acea poziție pentru că te-au susținut cetățenii, nu te-a pus bunul Dumnezeu”, îmi spune. Și adaugă ceva ce ar trebui lipit pe ușa fiecărui partid: „Cine recurge la Dumnezeu ca să convingă oamenii să fie votat e un om slab într-o democrație.”
Logica constituțională e simplă. Democrația e bazată pe majoritate, fie una care iese natural din urne, fie una negociată. Dacă într-un parlament nu mai reușești să coagulezi o majoritate, nu mai răspunzi exigenței democratice numărul unu, și atunci e natural să reinițiezi procesul. E ca un calculator care nu-ți mai merge. Anticipatele stau, în logica asta, lângă impeachmentul american, lângă suspendarea președintelui la noi, lângă referendumurile locale de demitere a primarilor: mecanisme grele de declanșat, destinate exact crizelor pe care cei cu mandat nu le mai rezolvă.
De ce le e frică: nu de AUR, de necunoscut
Argumentul principal împotriva anticipatelor e că, dacă le faci, AUR câștigă. Preda îl desface în două mișcări. Prima: s-ar putea ca, dacă nu le faci acum și le faci la termen, AUR să câștige mai mult. A doua, și cea care doare: nu poți ști care e voința cetățenilor decât dacă îi consulți, iar ideea de a te substitui milioanelor de votanți și de a anunța rezultatul dinainte e „o insultă adusă bunului simț”.
Mai ales la noi, unde sondajele se înșală amarnic de vreo 20 de ani. Preda și-a făcut o reputație vorbind sistematic împotriva lor și a ghicit toți președinții României din 1996 încoace fără să se bazeze pe ele. Și cel care ar trebui să aibă cea mai mică încredere în sondaje e chiar Nicușor Dan: la primărie l-au dat greșit cu 15% față de contracandidatul principal, iar la prezidențiale o grămadă dintre ele anunțau că pierde.
Așa că l-am întrebat direct de ce le e frică. Răspunsul: „Le e frică de necunoscut, pur și simplu.” E lipsă de curaj și de promptitudine, iar promptitudinea e una din marile valori ale lumii politice moderne: „Tu îl alegi să acționeze, nu să fie bleg.” Plus comoditatea și, pentru unii, frica de necunoscut în privința viitorului propriu, de la dosare la numiri. E aceeași patologie a puterii despre care am vorbit și cu Theodor Paleologu: odată instalat într-o poziție, vrei să rămâi acolo cât mai mult, și tocmai de asta se fac periodic alegeri.
Important: vina nu e doar la Cotroceni. Parlamentarii, zice el, ar fi trebuit să voteze împotriva candidaților și să ceară anticipate. N-o fac, pentru că nu există majoritate nici pentru un guvern, nici pentru anticipate. Pentru anticipate sunt AUR, PNL și USR, și împreună nu fac majoritatea. Dacă și PSD se alătură, președintele nu mai are cum s-o întoarcă.
Trece Luca Niculescu? Scenariul lui Preda
Preda a anticipat public desemnarea lui Luca Niculescu, pe un raționament simplu: gestiona unul din puținele proiecte cu adevărat consensuale, aderarea la OECD. Se mai gândise la Dragoș Pîslaru, care gestionase PNRR-ul, dar acesta intrase între timp în PNL și a ieșit din joc.
Verdictul lui: Luca Niculescu trece doar dacă PNL acceptă un guvern cu miniștri fără carnet de partid, acceptați totuși de liderii de partid, pentru o perioadă determinată care să permită două lucruri, adoptarea unui buget și pregătirea legislației pentru alegeri anticipate. Dacă ajung oameni politici în guvern, cade. Și dacă nu se face planificarea asta, riscăm ori să prăsim criza cu a cincea, a șasea, a șaptea desemnare, ori să intrăm, după investire, într-o nouă criză de patru, cinci luni, pentru că te plesnesc exact cei care te-au votat.
Complicația de fond e că președintele nu are tabără politică. Preda a pledat pentru un președinte independent și s-a bucurat că a ieșit unul, dar recunoaște: „nu mi-am închipuit că va fi atât de greu”. În plus, Parlamentul e fragmentat în 11 tabere, iar cel mai mare are 27% din mandate. Șefii de partid nu înțeleg că în condițiile astea negocierea înseamnă să cedezi, nu să dictezi cu 27%.
Ce ne costă pe noi criza asta
Nu e o dispută abstractă de la televizor. Cei mai loviți direct sunt românii cu credite în euro, fiindcă sunt plătiți în lei, iar ultimele luni au fost un dezastru pentru ei. Am discutat pe larg ce se întâmplă cu leul și unde ne mai ținem banii, și tabloul nu s-a schimbat. Agențiile de rating nu ne-au degradat, dar perspectivele rămân negative.
Preda a fost de mai multe ori în contact cu fonduri mari de investiții și spune ce cer oamenii ăia: previzibilitate politică, orientare fiscală clară și o poziționare limpede față de partenerii europeni. Nu-i interesează cine e ministru de finanțe. Iar contextul european nu ajută: guvernele statelor membre cer tăieri între 100 și 200 de miliarde din bugetul Uniunii de după 2028, exact când noi avem așteptări mai mari de la o Uniune care pune mai puțini bani pe masă. Un noroc posibil e coaliția la care a participat România împreună cu Giorgia Meloni, ca să nu se taie de la agricultură și de la fondurile de dezvoltare regională.
Despre PSD a fost cea mai dură parte. Partidul e practic la putere din 2012, a forțat mărirea pensiilor și a salariilor în an electoral, iar inflația de astăzi e rezultatul. „A fost praf în ochi, a fost o mită electorală”, zice Preda, și le-a făcut o pagubă chiar pensionarilor, pentru că li s-a mărit pensia și apoi au plătit mai mult la coș. Nici calculul politic nu le-a ieșit: voiau Ciolacu la Cotroceni și Ciucă la guvern până în 2028, și nu mai sunt niciunul unde era. Iar greșeala structurală, în opinia lui, a fost să aleagă după Ciolacu pe cineva care scosese 600.000 de oameni în stradă. „Când ai asta, tu îți arăți slăbiciunea.”
Cum ar arăta Parlamentul dacă s-ar vota acum
I-am cerut cifre, și mi le-a dat. Prima forță politică ar fi alianța PNL-USR, undeva la 34 sau 35%. A doua ar fi AUR, în jur de 30%, dar nu semnificativ peste. PSD ar fi aproape de 20%, în intervalul 15-20%. UDMR la 5%, și ar intra partide noi, probabil SENS, probabil PMP.
De ce doar 30% pentru AUR? Pentru că votul suveranist, care per total oscilează în jurul a 35%, e acum împărțit în 11 formațiuni diferite. La prezidențiale a existat un bloc omogen, fiindcă rămăsese un singur candidat, Simion: Georgescu nu avea cum, Șoșoacă era exclusă, Ana-Maria Gavrilă a fost convinsă să renunțe. Inerțial, când lumea e întrebată despre AUR se gândește la Simion, dar în fața buletinului de vot votul se va împărți, multe fracțiuni vor rămâne sub pragul de 5%, iar bonusul la transformarea voturilor în mandate îl ia numărul unu din clasament. Exact cum PSD a urcat de la circa 22% la urne la circa 26% în Parlament.
Mai adaugă o condiție importantă: electoratul suveranist nu poate exploda decât dacă participarea e foarte slabă, iar la anticipate participarea nu va fi slabă, pentru că oamenii din toate taberele sunt supărați că nu se pot exprima.
De unde vine votul suveranist și paradoxul Schengen
Preda îl desface în două izvoare. Unul e votul antisistem, îndreptat împotriva PNL și PSD, adică împotriva rotativei, și care a mers la AUR, dar și, în parte, la USR în 2024. Celălalt e votul naționalist propriu-zis, o identitate politică care n-a dispărut niciodată după 1990. În anii '90 avea două surse, PUNR cu naționalismul transilvan antimaghiar și PRM cu naționalismul ceaușist al lui Vadim Tudor. Vadim a ieșit din Parlamentul României în 2008 și s-a salvat un an mai târziu prin Becali, pe valul de solidaritate născută din scandalul cu hoțul băgat în portbagaj, așa ajungând amândoi europarlamentari în 2009, colegi cu Preda. După 2014 n-a mai intrat niciun naționalist. Apoi, în 2020, naționalismul a reapărut cu un chip nou, prin Simion.
Ce s-a schimbat e dușmanul. Discursul naționalist de azi nu mai e antimaghiar, e esențialmente antieuropean, exact ca al extremei drepte din restul Europei: antiBruxelles în loc de antivecini, antivaccin în 2020, anti-Ucraina în 2024. Preda observă contradicția: când zic „nu mai dăm bani Ucrainei”, sunt de fapt împotriva celor care sunt, pentru europeni, ultimul obstacol în calea agresiunii ruse. Am discutat și cu un cofondator al AUR despre de unde își așteaptă partidul salvarea, și logica se vede din interior.
Paradoxul pe care l-a scos la lumină mi-a rămas în cap. Ne-am supărat ani de zile că nu ne lasă austriecii în Schengen. În Parlamentul European exista mereu majoritate pentru noi, la Comisie la fel, blocajul era în Consiliul Justiție și Afaceri Interne, unde condiția era o justiție funcțională. Ai noștri făceau că nu aud și inventau povești cu roșiile olandeze. Apoi am intrat în Schengen și exact în anul în care am intrat, puf, o parte dintre români au votat o forță profund antieuropeană. Preda rezumă diferența dintre noi și vecini cu o experiență personală: cinci ani raportor pentru Bosnia și Herțegovina, și de fiecare dată când se ducea acolo se gândea că așa am fi arătat și noi dacă nu intram în Uniune. „Arătam nasol pe bune.”
Nicușor Dan la 16 luni: arbitru, jucător lent și spectator
Întrebarea mea a fost dacă președintele e arbitru, jucător sau spectator. Răspunsul: are ceva din toate trei. Arbitru, pentru că ține mingea la el și n-a dizolvat Parlamentul deși avea condiția îndeplinită. Jucător, pentru că trebuie să desemneze premierul și a făcut-o, dar lent, exemplul lui fiind Siegfried Mureșan, recomandat de PNL, USR și UDMR în iunie și numit abia în septembrie, deși între timp nu se schimbase nimic. Și spectator, pentru că legitimitatea enormă pe care o avea în 2025 nu a fost investită în jocul politic.
Asta e critica cea mai tăioasă: cu două sau trei luni de capital politic puteai schimba Constituția, puteai reduce la 300 de parlamentari, puteai face orice. În loc de proiect politic, a existat o fișă de parcurs strict financiară și pe termen scurt. Ce a ieșit până în mai, zice Preda, a fost creșterea TVA, inflație, gălăgie politică și creșterea AUR. Preda ar fi preferat de la început un guvern minoritar PNL-USR-UDMR, care să oblige PSD să treacă în opoziție, pentru că asta ar fi fost sănătos și pentru ei și ne-ar fi lăsat supape de ieșire din criză. Pe partea bună, îi recunoaște că vorbește mai des cu presa, ceea ce nu e puțin: Iohannis a dat un singur interviu în al doilea mandat.
Despre consilieri are o regulă simplă, formulată din interior. Consilierii sunt utili dacă îl ajută pe președinte contrazicându-l, dacă îi cenzurează derapajele și fac avocatul diavolului. Și dacă sunt în stare să vorbească public coerent, cum făcea Zoe Petre pe vremea lui Constantinescu. Cel mai bun sfat pe care l-a primit vine de la Băsescu: „Cristi, nu apăra public ce e de neapărat.” Iar problema de azi e că președinția nu are purtător de cuvânt oficial, o moștenire iohannistă: cel care vorbește cel mai mult în numele lui Nicușor Dan e Eugen Tomac, într-o funcție onorifică.
Scenariul care îl sperie: suspendarea
L-am întrebat dacă i se aplică principiul lui Peter, promovarea oamenilor până la cel mai înalt nivel al propriei incompetențe. A refuzat să judece după un an. Dar mi-a spus clar de ce lucru se teme: scenariul în care tensiunile ajung atât de aprige încât pe masă rămân doar două opțiuni, dizolvarea Parlamentului sau suspendarea președintelui.
Mecanica e brutal de simplă. Dacă Luca Niculescu pică și PSD e dezamăgit, PSD se poate întoarce împotriva președintelui și, aliat cu AUR, poate porni suspendarea. „Dacă se pune suspendarea la vot acuma, e suspendat”, spune Preda, și adaugă că în PNL și în USR există deja dezbateri interne pe tema asta, chiar dacă nu s-au exprimat public. În Parlament suspendarea trece sigur; problema e ce se întâmplă la referendum.
Și aici vine partea care răspunde la întrebarea din titlul episodului, cine e în întuneric. Dacă pornește tăvălugul, am avea nu doar un guvern demisionar din mai, ci și un președinte al Senatului interimar care ar putea să nu fie Mircea Abrudean, pentru că PSD și AUR au voturile în Senat să-l schimbe. Adică ne-am putea trezi cu interimatul prezidențial la Petrișor Peiu. De-asta zice Preda că anticipatele nu sunt un paradis, dar sunt o situație mai bună decât prelungirea crizei, iar suspendarea e mai rea decât amândouă. E același calcul pe care l-am făcut și săptămâna trecută cu prof. Dumitru Borțun, care ajungea la concluzii apropiate pe un drum complet diferit.
O precizare utilă: nu crede că AUR „se melonizează”. Conservatorismul lui Meloni e cu totul altceva decât ce se cultivă în AUR, iar AUR rămâne un partid naționalist, nu conservator. Vocile conservatoare de acolo sunt rare, cel mai articulat fiind Mihai Neamțu, care însă nu contează în decizia partidului. Intrarea în grupul conservatorilor și reformiștilor din Parlamentul European a fost, în opinia lui, o greșeală strategică a grupului, care voia să atârne mai greu în negocierea cu PPE și socialiștii. Sprijinul lor principal rămâne Meloni, plus Polonia, dar, zice Preda, „Meloni nu e George Simion, n-o văd pe Giorgia Meloni în galerie”.
Între Washington și Bruxelles
Partea asta a fost cea mai neconfortabilă. Preda spune că imaginea Americii pe pământ european a coborât atât de jos încât „nici satira stalinistă din anii '50 nu prezenta imperialismul american în halul în care a ajuns realitatea”. A dat exemplul dezvăluirilor din presa internațională despre Kimberly Guilfoyle, ambasadoarea în Grecia care operează ca un power broker și negociază neoficial și pe alte piețe. Și a dat exemplul discursului lui Trump de la tribuna ONU, unde amenința cu distrugerea unui stat: „m-a trecut un fior”, pentru că e vorba de un membru al Consiliului de Securitate, deci de cineva cu responsabilitatea gestionării păcii.
Impasul nostru intern e că s-a cultivat un sentiment proamerican care ignoră complet cum e percepută America lui Trump în restul Europei. Jurnaliștii străini îl sună și nu înțeleg cum un partid de stânga poate fi trumpist, pentru că nu mai există altul în Europa, iar PSD e ultra-trumpist.
Preda nu e antiamerican, dimpotrivă. Ce cere el e un proamericanism consistent, nu „îl iubesc pe Donald Trump” sau invers. Relația cu Statele Unite, zice el, n-ar trebui gândită doar în termeni militari. Ce i-ar plăcea să audă de la un președinte sau un premier român: că vrea mai multă literatură americană în România, mai mulți bursieri români trimiși în universitățile americane și mai mulți studenți americani veniți aici. Diagnosticul lui e sec: „Noi știm mai puține astăzi despre America decât știau europenii în anii '50.” Și invers. Un impas pe care îl semnala, la sfârșitul anilor '60, Leo Strauss.
Iranul văzut de aproape, sau de ce nu e suficient să zici „regim odios”
Ca să arate ce înseamnă să înțelegi un loc în loc să-l înjuri, mi-a povestit despre Iran. A fost anchetat aproape o oră de gărzile revoluționare pe aeroport, pentru că știau că fusese în Israel, deși călătorea cu un pașaport care nu arăta asta explicit. Autoritățile locale i-au împiedicat pe doi colegi europarlamentari, un spaniol și un italian, să se întâlnească cu proprii ambasadori, întâlnirea fiind blocată chiar în lobby-ul hotelului. Dar n-a uitat nici conversațiile din stradă cu femei iraniene care aveau curajul să umble descoperite și să vorbească cu străinii, nici petrecerea de Valentine's Day în clubul armenilor, singura minoritate cu drept de a bea alcool în public, nici discuțiile cu Velayati, atunci consilierul pentru politică externă al liderului suprem.
Recomandarea lui de lectură: romanul „Numele meu e nevinovăție” al lui Shiva Rahbaran, apărut în colecția Raftul Denisei, o frescă a societății iraniene de după 1979, care arată cum politica zdruncină și împarte familiile. „Nu e suficient să zici că e un regim odios, nu înțelegi nimic.”
De ce liberalism: centrul, moderația și pariul pe libertate
L-am întrebat de ce un om cu atâta școală înclină balanța spre liberalism. Răspunsul e tehnic și cumva liniștitor: în peisajul ideologic modern liberalismul e la centru. Cele trei mari ideologii moderne sunt liberalismul, socialismul și conservatorismul, iar dincolo de ele, la stânga socialiștilor stau radicalii, iar la dreapta conservatorilor naționalismele și autoritarismele. El a ajuns aici dinspre filozofia medievală, a făcut la Paris un master despre Nicolaus Cusanus și a virat spre științe politice pentru că voia să înțeleagă ce a însemnat totalitarismul.
Insistă că nu e nici doctrinar, nici ideolog, dar că moderația e un reper important al vieții noastre de cetățeni. Marele specialist al moderației e un prieten al lui, Aurelian Crăiuțu, profesor la Indiana University. Paradoxul e că suntem obligați astăzi să pledăm cu patimă pentru moderație, exact pentru că e foarte slab cotată: partidele centriste sunt tot mai rare, cele de dreapta și de stânga se radicalizează, iar centrul devine mărunt și aproape invizibil. Cine încearcă să nuanțeze nu prea are succes politic. Dacă vreți aceeași temă din alt unghi, am vorbit despre liberalism și corpul politic și cu Lucian Croitoru.
Preda arată și o cauză instituțională concretă: au dispărut think tank-urile de partid, Institutul de Studii Social Democrate, Institutul de Studii Liberale, Institutul de Studii Populare. Ele asigurau contactul lumii universitare cu partidele și o socializare politică prin idei. Culmea, zice el, acum are institut de idei exact AUR.
Cea mai frumoasă poveste a episodului vine din anul 2000, când Vadim Tudor intrase în turul doi și părea că se duce totul de râpă. Preda, care scria atunci la revista 22, a primit o scrisoare de la un profesor de liceu din Ardeal: nimic nu-i făcuse mai bine după șocul acela decât lectura „Spectatorului angajat” al lui Raymond Aron, din seria de vreo 40 și ceva de cărți politice pe care Preda o coordona la Nemira. Omul îi scria că ideile astea, temelia lumii moderne, nu ne vor ocoli nici pe noi. Preda spune că acel necunoscut i-a dat lui încredere, nu invers. Multe din traducerile acelea, John Locke cu „Al doilea tratat despre guvernare civilă”, Tocqueville, Aron, Bobbio, au apărut cu sprijinul Fundației pentru o Societate Deschisă, iar el ține să spună asta răspicat, pentru că fundația a făcut enorm de mult bine și nici măcar foștii ei președinți nu i-au luat apărarea.
Partea optimistă: generația de după 2007
Eu i-am spus că mi se pare fără ieșire pe termen lung faptul că din spate nu pare să vină o generație interesată de idei. Mi-a răspuns că are o viziune complet diferită, și are datele ca să o susțină: lucrează cu anul întâi din 1999, iar generațiile de după 2007 sunt mai bune și mai responsabile decât cele precedente. Anul acesta are 170 de studenți la secția în română și vreo 50 la secția în franceză.
Explicația lui are trei părți. Prima, deschiderea: are studenți plecați cu părinții în Italia sau Spania, unii născuți acolo, care vin acum să studieze aici, iar interacțiunea e valoroasă în ambele sensuri. A doua, accesul la cunoaștere: în 1991, când s-a creat facultatea, ținea seminare cu cărți cumpărate de el în Franța și fotocopiate, iar fotocopiile unei generații de studenți au fost plătite de Fundația Soros, pentru că erau o avere. A treia, și cea mai importantă: oamenii ăștia sunt născuți în libertate, nu duc povara dictaturii și nu cunosc intim sărăcia generalizată de atunci.
Întrebat ce doctrină au, a zis că nu face politică în facultate, dar că simte un lucru clar: „sunt europeni în primul rând”. Și a încheiat cu avertismentul care mi-a rămas: „Dacă noi le instilăm ideea că suntem într-o catastrofă și că o mână de fier ne va putea salva, am pierdut și noi.” Plus propoziția pe care ar trebui să o scriem pe pereți: „Democrația fără optimism nu există.”
Episodul are două ore și 20 de minute și merită ascultat pe îndelete, pentru că Preda vorbește rar și argumentat, exact pe dos față de ce auzim în restul zilei. Dacă vă place formatul, abonați-vă la canal și lăsați-mi în comentarii pe cine ar trebui să chem în continuare. Mi-a promis că îmi recomandă el oameni din generația tânără, și am de gând să-l țin de cuvânt.
