Salutare tuturor și bine v-am regăsit la #IGDLCC! Pe invitatul de astăzi mi-l doream aici de mult, pentru că am nevoie de cineva care să separe zgomotul de semnal într-o lume în care toată lumea vorbește și nimeni nu se aude. Lucian Croitoru este economist, consilier de politică monetară la BNR și singurul om din istoria recentă care a intrat în Parlament ca premier desemnat și a răspuns la întrebarea „ce căutați aici?” cu o poezie de Lucian Blaga. A picat atunci cu 189 de voturi. În iunie 2026, Adrian Veștea a picat cu exact același număr. Am stat de vorbă trei ore și patruzeci de minute, record absolut la podcastul ăsta, și am ieșit de acolo cu un glosar întreg de vorbe colțuroase pe care vi le las mai jos.
De ce nimeni nu mai vrea să scoată castana din foc
Am pornit exact de acolo: se uită cineva la România de azi și pare că nimeni nu mai vrea să conducă. Croitoru zice că nu e vorba doar despre faptul că nu vor puterea, ci că se simt ilegitimi. Toate guvernele tehnocrate din istoria noastră recentă au apărut după o pierdere de legitimitate, nu înainte. Guvernul Isărescu vine la capătul a trei ani de recesiune, când șase politicieni din Convenția Democrată se adună la un restaurant și constată că nu mai au altă soluție. Guvernul Cioloș vine după Colectiv și preia, cuvânt cu cuvânt, programul pe care PSD-ul lui Victor Ponta nu apucase să îl aplice. Tehnocratul e chemat atunci când castana e deja în foc, iar partidul care acceptă rolul plătește oricum nota.
Croitoru are un nume pentru asta: partid sanitar. Ăla care strânge după petrecere și după aia nu mai e invitat nicăieri. PNȚCD a condus coaliția din 1997 până în 2000, trei ani de recesiune, și a dispărut. PDL a făcut ajustarea din 2010 și a intrat în istorie. Iar celălalt termen din glosar, cinismul fiscal, descrie fix partea cealaltă a mecanismului: dai petrecerea, umfli deficitele în anii buni și pleci înainte să vină nota. Dacă vă întrebați cum arată nota când ajunge, am făcut socoteala în detaliu la Follow the Money, cu șomaj, stagflație și dobânzi la împrumut.
Constructivism și ordine spontană, cele două cuvinte care explică tot
Ca să înțelegeți restul discuției, aveți nevoie de două noțiuni. Constructivismul politic înseamnă să crezi că poți proiecta societatea pe hârtie și apoi să o implementezi. Ordinea spontană, conceptul lui Friedrich Hayek, spune exact invers: fiecare dintre noi acționează urmărindu-și scopurile proprii, respectând aceleași reguli, iar societatea apare din asta. E un proces evolutiv, nu are un scop și nu știm exact în ce direcție merge.
Pe Croitoru îl interesează mai ales că încălcarea principiilor nu rămâne fără consecințe. Dacă te încăpățânezi să alergi mai repede decât lumina, nu ajungi nicăieri, dar consumi toate resursele. Constructivismul face fix asta: rezolvă un aspect nesatisfăcător, produce alte trei, le rezolvă și pe alea, și tot așa până când societatea ajunge la o bifurcație. Iar bifurcația are numai două direcții. Ori o ia ca Germania anilor '33 la '39, ori o ia ca Marea Britanie a lui Thatcher și America lui Reagan în anii '70.
Corpul politic și ceasul politic al Occidentului
Aici e teoria lui cea mai proprie, dintr-o carte pe care încă nu a publicat-o și care se numește „Corpul politic. România și ceasul politic al Occidentului”. Ideea e că elitele noastre, constructiviste și liberale, se schimbă între ele după ce se întâmplă în Occident, nu după ce ni se întâmplă nouă. Când Occidentul a virat spre o față iliberală, primii care au sărit pe val au fost PiS în Polonia și Fidesz în Ungaria, iar Orban a stat cincisprezece, șaisprezece ani la putere.
De ce imităm? Pentru că ne-am uitat mereu unde e civilizațional mai bine, iar asta e o alegere logică și corectă. Românul ajunge în Occident, vede trotuare fără gropi și fără praf, și vrea și el. Croitoru a stat patru ani la Washington și a spălat mașina de șapte ori în patru ani. Problema nu e imitația în sine, e că importăm direcția politică odată cu trotuarele. Iar istoria arată că am făcut-o mereu: Constituția Cârvunarilor de la 1822 copia o mișcare din Italia, Regulamentele Organice simulau o separație a puterilor pe care Cuza însuși nu a respectat-o. Discuția despre unde se așază România între Est și Vest o dusesem și cu Cristian Grosu, iar Croitoru spune că de acolo m-a descoperit și el.
Principiul ignoranței generalizate: de ce statul nu poate ști tot
Partea care mi-a plăcut cel mai mult din toată discuția. Hayek nu a fost doar economist, e și autorul unei cărți, „The Sensory Order”, în care descrie, alături de neurologul Hebb, conceptul pe care azi îl numim sinapsă. Teza lui, din „The Primacy of the Abstract”, e că noi nu observăm fenomene și apoi deducem regula. E exact invers: avem o predispoziție, o abstracție, și cu ea recunoaștem lucrurile. Dacă acum ar trece prin cameră ceva ce oamenii nu au mai văzut niciodată, există o probabilitate mare să nici nu îl vadă, pentru că nu au aparatul cu care să îl recunoască. E experimentul cu triburile din Amazon cărora li s-au arătat filmări din oraș și care au reținut o singură chestie: o găină.
De aici iese fundamentul libertății. Suntem toți, profund, ignoranți. Nu proști, ignoranți față de aspectele particulare pe care le știe celălalt. Și dacă nimeni nu poate ști tot, atunci niciun planificator nu poate decide pentru toți. Mecanismul ăsta l-am explorat și din partea cealaltă, cu neuroștiința, în episodul cu Paleologu și profesorul Borțun despre cum se sparge o democrație, iar Croitoru a confirmat ca economist ce îmi spuseseră ei ca filosofi.
PNRR, raportul Draghi și problema reală: productivitatea
Am întrebat de reforma companiilor de stat, veche de treizeci și cinci de ani și periată și prin PNRR. Croitoru nu e fan, nu al PNRR-ului în particular, ci al ideii de program guvernamental în general. Recunoaște că pandemia a fost un șoc în care statul a perturbat piața, deci statul trebuia să și compenseze. Dar o țară care se nărăvește la programe guvernamentale o face în detrimentul a două lucruri: competiția și antreprenoriatul. Cum arată criza PNRR când ajunge la noi am discutat separat la #CURIOSITY.
La fel și cu raportul Draghi. Diagnosticul e bun, Uniunea chiar are o problemă de competitivitate față de China, America și Asia de Sud-Est, iar observația că reglementările noastre intracomunitare echivalează cu tarife de o sută patruzeci la sută e corectă. Dar soluția e tot constructivistă, opt sute de miliarde de euro pe an de investiții decise de sus în jos. Croitoru ar fi identificat barierele, nu ar fi turnat bani peste ele.
Iar adevărata problemă e una singură: productivitatea. Românii nu muncesc mai puțin, muncesc la fel de mult și uneori mai mult decât în Occident, dar cu o productivitate mult mai slabă. Ca dovadă că se poate, productivitatea medie din București e cu treizeci la sută peste media Uniunii Europene. Nu poți să ceri servicii medicale ca în SUA dacă nu produci cât produc ei. Am auzit varianta asta și de la Claudiu Năsui, care o formulează ca „muncim și sărăcim”, și de la Moise Guran, care spune că nu prețul motorinei e problema, ci economia.
De la standardul aur la Bitcoin
Croitoru are o observație pe care nu o auzi des: sistemul aur nu a fost inventat, a fost descoperit. Statele doar au scris ordonat în legi ceea ce se întâmpla deja în practică. Bretton Woods, în schimb, a fost inventat de constructiviști, printre care Keynes, și a ținut până în 1971. Cea mai mică inflație din istorie a fost între 1873 și 1913, exact în perioada standardului aur, pentru că sistemul era brutal de disciplinat: greșeai, pierdeai aur, creșteau dobânzile, se încetinea economia. În 1931, Marea Britanie a cedat în fața unei greve de un milion de oameni și de atunci politicile nu mai sunt ancorate într-un standard, ci în promisiunea politicienilor de a rămâne coerenți. Ceea ce, dacă vrei să fii votat, e o promisiune dificilă.
De aici și porecla de „noul aur” pentru Bitcoin. Croitoru nu o cumpără. Cantitatea limitată nu e suficientă, banii trebuie să fie și mijloc de plată recunoscut absolut de toată lumea. Aurul era acceptat de orice om, fără să aibă nevoie de nimic. Bitcoin e, deocamdată, prea ezoteric.
AI-ul, abundența și conștiința
L-am întrebat cum vede anii care vin, cu robotizare, inteligență artificială și promisiunea unei abundențe aproape nelimitate. Elon Musk zice că nu vom mai avea nevoie de bani. Croitoru zice că e pur și simplu o exagerare, și argumentul lui se întoarce la principiul ignoranței: oricât de multă inteligență am produce, nu scăpăm obiectiv de faptul că niciunul dintre noi nu poate ști tot. Cât despre teama că AI-ul își va dezvolta propria conștiință, răspunsul lui e dezarmant de onest: nu putem discuta serios despre asta pentru că nu suntem în stare nici măcar să definim ce e conștiința.
Liberalismul explicat unui puști de 16 ani
Ultima întrebare a fost și cea mai grea. Un copil de 16 ani, căruia nu îi pasă de politică, aude la școală și pe social media toate curentele, de la dacii liberi până la agenda incluzivității din universitățile occidentale. Ce îi spui? Croitoru începe prin a curăța termenul, pentru că în timp noțiunile s-au inversat: la început, liberalismul însemna un om liber să ia inițiative private, inclusiv economice, respectând regulile descoperite din tradiție și urmărindu-și propriile scopuri. Atât. Restul sunt straturi puse peste.
Iar concluzia cărții lui e că singura cale de a rupe corpul politic e ca unul dintre partidele cu potențial de partid sanitar să refuze rolul. Să nu mai accepte să facă curat după dezastru, ca să nu mai existe mecanismul care le rotește la putere. Problema e că deficitul tot trebuie redus de cineva, iar ziua scadenței vine oricum. Maturity wall, cum îi spune el. Cardul de credit care expiră în aceeași lună.
Trei ore și patruzeci de minute, cel mai lung episod de până acum. Dacă ați rezistat până la capăt, știți deja ce aveți de făcut cu butoanele de dedesubt. Podcasturile astea sunt produse pentru voi și cu sprijinul vostru, deci voi sunteți patronii. Până data viitoare, să vă fie numai bine!
