Invitatul de astăzi conduce una dintre facultățile care formează programatorii României: Cosmin Bonchiș, decanul Facultății de Informatică de la Universitatea de Vest din Timișoara. A studiat matematică și informatică, are doctorat, a fost și la Bordeaux și a lucrat aproape 11 ani în paralel la Continental, pe computer vision pentru mașini. L-am chemat pentru că m-a interesat un singur lucru: ce le spunem copiilor care aud peste tot că informatica e o meserie moartă.
Pentru că asta se întâmplă acum. Tot mai mulți părinți le spun copiilor să nu se mai ducă la Info, că e mâncată. Și, culmea, numărul de înscrieri chiar a scăzut, în toată țara, nu doar la noi, ci și în Statele Unite și în alte țări europene. Bucureștiul stă mai bine, restul scade. Explicația lui Cosmin e simplă: industria sperie lumea, pentru că industria însăși nu știe încotro se duce.
Concedierile sunt reale, dar piramida s-a întors pe dos
Nu vorbim în gol. Betfair Romania Development a anunțat pe 20 octombrie circa 300 de posturi tăiate la Cluj. Aumovio, fosta Continental, taie 236 de posturi la Timișoara, majoritatea până la finalul anului. Microsoft are valul lui de plecări „voluntare”. Și peste toate, foarte mulți bani se mută de pe salarii pe investiții în infrastructură de AI.
Numai că s-a întâmplat și ceva ce nu se vede în comunicatele de presă. Cosmin mi-a povestit despre un șef dintr-o companie care a venit la facultate și i-a spus negru pe alb: piramida noastră are baza formată din seniori. Ceea ce nu e normal. Și tocmai de aceea vor să se întoarcă în universitate, după juniori. Au început să-și pună întrebarea corectă: cine va fi seniorul de mâine, dacă nu mai angajăm pe nimeni azi?
Anul acesta aproape 500 de studenți ai UVT au făcut stagii de practică la companii. Diferența față de acum doi sau trei ani e că nu mai primesc toți ofertă. Vremea în care companiile angajau din trimestrul doi al anului întâi s-a terminat. Cei foarte buni sunt luați în continuare, chiar și în anul doi. Restul trebuie să-și pună altă întrebare: care e produsul cu care ies eu în lume? Asta e partea pe care Cosmin o repetă cel mai des, și e o schimbare de mentalitate, nu de curriculum. Am fost comozi, zice el, ne-a angajat toată lumea, de ce să ne agităm. Acum nu mai e călduț în companie. AI-ul nu îți ia jobul din senin, dar te obligă să-ți faci singur unul.
90% din cod îl scrie LLM-ul. Restul de 10% decide totul
Cosmin a spus în vară, la un panel, că peste câțiva ani nu va mai scrie nimeni cod. Și totuși le cere studenților să scrie cod. L-am întrebat unde e puntea și mi-a reformulat ideea mai bine decât o pusesem eu: toți din industrie vor scrie 90% din cod cu LLM, iar 10% din timp vor trebui să gândească singuri ce îi cer modelului și încotro să se ducă.
De aici vine tot restul. Dacă tu, ca student la informatică, nu ești în stare să citești ce a scris generatorul, atunci cine? E ca un jurnalist care nu știe să citească. Iar ca să fii sigur că omul chiar înțelege, nu ai cum să-l testezi cu calculatorul în față, pentru că nu mai știi dacă evaluezi studentul sau modelul. Așa că se întorc la foaie. Cod scris de mână, care nu trebuie să compileze și nici să fie perfect, dar trebuie să arate că omul a înțeles ce face memoria acolo. Da, e enervant pentru ei. Promisiunea de la capătul drumului e fundamentul: algoritmi și structuri de date, cartea aceea de o mie de pagini a lui Cormen, pe care nu o înveți pe de rost, dar trebuie să știi că există, ca să-i poți cere LLM-ului unde vrei să ajungi.
I-am făcut avocatul diavolului: dacă trebuie să faci debug în producție la o chestie închisă, vii cu un laptop pe care rulează Qwen3-Coder și ai rezolvat. Am testat chiar aici modele care rulează local, fără internet, deci nu vorbesc în teorie. Răspunsul lui a rămas același: tot ai nevoie de specialistul care poate citi ce e acolo.
Și da, s-a ajuns și la exmatriculare pentru copiat cu AI, după ce un profesor spusese clar că la examen nu se folosește, iar studentul nu era la prima abatere. Cea mai creativă trișare pe care a prins-o nu avea nicio legătură cu tehnologia: în pandemie, la un oral, a văzut în reflexia geamului din spate că omul avea pe cineva sub birou care îi șoptea. Concluzia lui despre viitorul examenelor e cât se poate de analogică: cea mai grea formă de examinare rămâne oralul la tablă, cu markerul în mână, unde în 30 de secunde se vede dacă știi sau nu. Open book nu mai are sens, pentru că e foarte greu să-i dai omului ceva la care AI-ul să nu răspundă.
Industria auto, bottleneck-ul care nu vede în timp real
Aici l-am tras de limbă, că omul vine din computer vision pentru automotive. Problema lui cu producătorii europeni nu e că nu au senzori, ci că nu îți fac update la model. Ți-ai antrenat modelul pe niște date, el rulează în lumea reală pe alte date, și singurul mod în care primești tehnologie mai bună este să cumperi altă mașină. Ce face Tesla, în schimb, e să trateze mașina ca pe un telefon: update după update, inclusiv pe lucruri pe care nu știai că le vrei până le-ai văzut.
Iar limitarea tehnică e mult mai brutală decât credeam. La camera de atunci aveau 16 cadre pe secundă, adică 60 de milisecunde între două cadre ca să ruleze tot flow-ul. Modelul super deștept care detectează tot pur și simplu nu încape în 60 de milisecunde. Și dacă renunți la un cadru, întrebarea devine cât spațiu ai pierdut: nu e tot una la 50 la oră și la 130. Când camera nouă a venit de șapte ori mai bună, a venit și procesorul mai bun, dar cu avertismentul „vedeți să nu-l folosiți mai mult de 80%, că se încălzește”. Iar dacă se încălzește, pierzi cadre. Cuvântul care rezolvă toată discuția asta, și pe care Cosmin îl adoră, e compromis.
Partea cu adevărat importantă e asta: AI-ul încă nu vede în timp real. Tu, când clipești, nu ți se face negru, pentru că creierul recompune. Modelele încă pierd cadre. Pentru lumea concretă mai avem mult de lucru.
Unde intră AI-ul? Peste tot, inclusiv la tăietorii de lemne
Am încercat să găsim o industrie în care AI-ul nu are ce căuta și am pierdut jocul. Brutăria? Rețetele. Teatrul? Timpii de producție și scenografia. Un prieten al meu a luat API-ul de la Thermomix și și-a făcut singur, prin vibe coding, o aplicație numită Cuisine Lab, care îi adaptează orice rețetă pentru aparat, inclusiv coliva.
Tăietorii de lemne părea imbatabil, până mi-a spus că exact asta e unul dintre produsele din hubul de AI: camere care clasifică fibra lemnului și decid dacă bucata aceea merită să ajungă în mobilă, în perete sau în lemn de foc. Pentru cineva care și-a construit casa din lemn, asta nu e un detaliu. Un perete fără noduri costă enorm tocmai pentru că cineva îl alege de mână acum.
Apoi sunt sateliții. Copernicus dă date publice până la 3 metri pe 3 metri, suficient ca să vezi păduri și culturi, dar nu o ambrozie. Sub asta, la 30 pe 30 de centimetri, intri în date speciale, plătite. Tot ce face APIA ca să dea banii înapoi fermierilor se bazează pe produse din imagini satelitare, adică pe potrivirea dintre ce ai declarat și ce există cu adevărat pe teren. Îl înveți pe om să fie cinstit, zice Cosmin, iar banii ajung la cei care chiar fac agricultură. Tehnic, am putea prinde pe loc și tăierile ilegale, și incendiile, și riscul de secetă. Restul, spune el fără ocolișuri, e factor politic.
Și, pentru că tot vorbim de oameni ajutați de tehnologie, i-am povestit ce am văzut la prietenii mei de la Salvamont, cărora le-am arătat exoscheletele. Dronele care ridică oameni nu le pot autoriza încă, din motive de siguranță, dar exoscheletele le vor toți. N-am găsit niciun salvator care să-mi spună că preferă să urce clasic, pe picioarele lui. Human in the loop, în toate domeniile, dar cu scule mai bune.
Universitatea are plăci video și nu are voie să aibă acțiuni
Aici e cea mai concretă problemă din tot interviul. La nivel de țară există un hub de inteligență artificială cu șapte sau opt universități, pornit acum doi ani. Bulgarii l-au terminat deja și absorb repede 100 de milioane de euro. Noi de-abia ne-am apucat. Clusterul de plăci NVIDIA al universității există, studenții primesc acces dacă cer, dar stau la coadă, exact ca la Stanford, unde un român îmi povestea că are slot în laborator la 12:45, că între 12:20 și 12:40 are o fereastră liberă și că speră să nu apară cel dinaintea lui, ca să-i poată lua slotul mai devreme.
Numai că nimic nu rămâne la universitate. Modelul de la Haifa, de unde au plecat Mobileye și camerele stereoscopice cumpărate de Intel, e simplu: incubezi startup-uri pe cercetarea făcută în universitate, pui și bani, accepți ca omul să dea faliment de două ori, dar păstrezi o felie din firmă. Acum e una dintre cele mai bogate universități din lume. La noi nu se poate, pentru că nu există cadrul legal, iar un decan care face firmă cu propriul doctorand e în conflict de interese. L-am întrebat ce vrea de la politicieni și a cerut un singur lucru concret: o lege care să permită universităților să dețină o bucățică din startup-urile pe care le finanțează. Ion Stoica era decan la Berkeley și avea Databricks în același timp. Aici, oficial, nu se poate.
Fără întrebări, AI-ul nu te ajută. Și aici stăm cel mai prost
Partea care m-a marcat cel mai mult din episod nu e tehnică. I-am povestit cum am avut la casa veche o vizită cu 60 de copii de clasa a patra și a cincea, cărora le-am explicat cum se transferă căldura dintr-un mediu în altul, și au înțeles. Întrebările lor au fost mai bune decât ale unor studenți de la Construcții care au trecut pe acolo. Explicația lui Cosmin e dureroasă: undeva pe drum te-a prins un profesor și ți-a zis „lasă-mă în pace, trebuie să-mi fac orele, tu pui prea multe întrebări”. Și următorii zece ani n-ai mai pus niciuna. Iar AI-ul funcționează exact invers: dacă pui întrebările corecte, îți răspunde corect. Dacă nu ești curios de nimic, nu te ajută nici el.
Cel mai bun curs din cariera lui a fost cel în care nu a reușit să predea nimic, pentru că studenții l-au îngropat în întrebări despre pointeri. Iar partea tristă a AI-ului, spune el, e că așa cum am rămas fără mușchi când au apărut mașinile, acum rămânem fără creier, dacă nu ne antrenăm creierul.
Legat de asta: 90% din oamenii care lucrează azi în AI nu înțeleg ce e în spate. Îl folosesc ca unealtă, nu ca să construiască o arhitectură. Întrebarea pe care le-o pune studenților, „bun, și care e valoarea adăugată de tine, în afară de faptul că ai pus piese de Lego?”, îi blochează pe aproape toți. La NeurIPS, cea mai mare conferință de AI, s-a trecut de la circa 26.000 de lucrări trimise la vreo 50.000 în anul acesta, din care se acceptă în jur de 2.000. Nu s-au dublat cercetătorii. S-au ieftinit paper-urile. Într-o perioadă le triai simplu, căutai „as a large language model” și dădeai delete.
Cireașa de pe tort: parola care se strică dacă te uiți la ea
Am lăsat quantum la final și a meritat. Un bit e un întrerupător, zero sau unu. Un qubit e o bilă cu doi poli și o infinitate de stări între ei, iar când încerci să citești, informația cade într-un pol sau în altul. Procesor cuantic pe telefon nu există, și e bine că nu există. Avem simulatoare. Ce promite quantum este uriaș: o problemă care acum se rezolvă în timp exponențial, în loc de 2 la puterea 32 de pași, adică vreo 4 miliarde, ar lua 32.
Dar partea deja funcțională nu e procesarea, e comunicația. În România există peste 1.500 de kilometri de fibră pe care circulă un qubit și pe care se pot trimite chei dintr-o parte în alta. Ideea e simplă și genială: datele criptate merg pe canalul obișnuit, iar parola merge pe canalul cuantic. Dacă cineva se uită la fotonul care duce cheia, fotonul își schimbă starea, deci cheia nu mai e validă și trimiți alta. Nimeni nu poate asculta fără să se vadă. Dublă autentificare, dar la nivel fizic. Protocoalele pentru asta încă nu există, iar cineva trebuie să le scrie. Dacă ești elev și cauți o miză, aceasta e.
L-am întrebat dacă se poate face în doi ani și mi-a spus că ne vom lovi de bariere umane, nu tehnice. Eu i-am zis că el trăiește secvențial, iar eu visez exponențial. Convingerea lui e însă mai frumoasă decât orice cifră: undeva acum cresc copii care nu vor gândi niciodată secvențial, tocmai pentru că nu s-au lovit de biți, și exact ei ne vor duce în era quantum. Până atunci, concluzia pentru oricine se uită spre informatică rămâne cea de la începutul discuției. Învață fundamentele, apoi folosește AI-ul cât vrei, și pune întrebări. Fără AI ești de trei ori mai lent, zice Cosmin, dar fără întrebări nu folosești AI-ul la nimic.
