Salutare tuturor! Când îi întrebi pe români unde vor să se ducă în viitor, mulți îți răspund că vor în viitor, dar nu prin România. Și există un loc unde iarba chiar e mai verde, la propriu. Noua Zeelandă e destinația la care visează românii de decenii, iar acum am stat de vorbă cu un om care a plecat acolo, a devenit cetățean neozeelandez și s-a întors în țară pentru o perioadă. Sergiu Toader mi-a povestit cum e de adevăratelea, iar interviul ăsta nu e sponsorizat de Noua Zeelandă, pentru că ce urmează nu e tocmai pozitiv de la un capăt la altul.
Un paradis natural cu o economie care se răcește
5,3 milioane de oameni, un PIB de vreo 279 de miliarde de dolari și un PIB pe cap de locuitor de circa 52.000 de dolari americani. Populație mai mică decât a României, PIB total puțin mai mic, dar productivitate per capita mult mai mare. Monarhie constituțională, parlament unicameral cu 123 de aleși, sistem de vot MMP, cu două buletine, unul pentru deputatul de circumscripție și unul pentru partid. Sună impecabil pe hârtie.
Numai că, în ultimii șapte, opt ani, Sergiu descrie o prăbușire a nivelului de trai și a sectoarelor în care Noua Zeelandă era în top zece mondial. Învățământ, piață imobiliară, sănătate. Țara exportă carne și lactate, trăiește din turism, dar nu are industrie și nu are o bază tehnologică. Iar întrebarea strategică rămâne deschisă: mergem pe industrii mici cu valoare adăugată mare, pe AI și IT, sau facem o țară muzeu din care rupem bilete la intrare?
Casa, singurul activ al unei familii
În Noua Zeelandă, locuința e povestea de succes a fiecărei familii, singurul activ real pentru majoritatea oamenilor. Prețurile au scăzut cu aproape 30% în ultimii ani și există o disperare reală, pentru că oamenii văd cum asset-ul lor devine liability. În același timp, tinerii până în 30, 35 de ani fac eforturi supraomenești ca să pună un avans de 10, 20, 30% și apoi plătesc 30 de ani. E o tensiune pe care am mai discutat-o și în alte episoade, pentru că momentul în care îți iei prima casă nu e o chestie de gust, ci de aritmetică, oriunde ai locui.
Ce mi s-a părut fascinant e mecanismul de reevaluare. Din trei în trei ani, fiecare consiliu regional reevaluează proprietățile. Dacă azi casa ta valorează 10, peste trei ani valorează 12 sau 13. Nu pentru că a crescut valoarea reală a casei, ci pentru că acele consilii au nevoie de mai multe taxe. Indicatorul nu ține cont de îmbătrânirea casei, de reparații, de întreținere. Ține cont doar de nevoile de buget ale administrației. Sună cunoscut? Și la noi s-a întâmplat ceva asemănător anul ăsta.
Statul care chiar funcționează
Aici vine partea din care am avea ce învăța. Administrația neozeelandeză își tratează contribuabilii ca pe o investiție pe termen lung. Face tot ce e posibil ca omul să-și plătească dările ușor și să primească servicii în schimb. Exemplul cu gunoiul e ridicol de simplu și de eficient: trei pubele, roșie, galbenă, verde, fiecare cu cod unic de bare, ridicate după un calendar clar. Șoferul are cameră și vede dacă ai pus ce trebuie. Vin inspectori care îți verifică pubela. Pentru o minte de balcanic pare excesiv. Nu e excesiv.
Există și o presiune constantă a comunității, care nu are întotdeauna dreptate și ia și decizii intruzive. În rezidențiale ți se spune ce culori ai voie să folosești, ce înălțime să aibă gardul, ce specii poți planta, cum trebuie să arate grădina din față. Majoritatea proprietăților nici măcar nu au gard. Și, cel mai important, justiția funcționează. Nu perfect, că nu există sisteme ideale, dar deciziile sunt tot timpul în favoarea legii. Poate să nu-ți convină decizia, dar simți că sistemul stă în spatele tău.
De ce nu se poate copy-paste în România
Sergiu spune ceva ce nu s-a răzgândit să spună nici după șase luni de la ultima noastră discuție: România e în continuare un stat reformat, nu unul refondat. Treizeci și cinci de ani de reforme fără demontarea arhitecturii comuniste și securiste, structuri conservate care funcționează turbocharge în business și în politică.
Am făcut și paralela cu ce mi-a explicat Cristian Grosu despre cele trei straturi ale puterii din România: partidele la vedere, partida de dedesubt și structurile, alea scrise cu k, rămase din perioada sovietică. Sergiu le definește de manual: rețele subterane de putere și influență care folosesc instituțiile statului ca să-și promoveze propriile interese și privilegii. Iar dezbaterea despre justiția capturată e falsă tocmai pentru că cetățeanul e exclus complet din ea.
Diagnosticul lui pentru clasa politică actuală e brutal. Pe vremea lui Iliescu și Năstase existau oameni corupți, dar educați, alfabetizați, care citeau. Acum, spune el, singurul care i se pare rezonabil și dispus la compromis e Kelemen Hunor. Restul, o clasă care nu a făcut altceva decât să țină poporul într-o beznă completă, pentru că un popor educat e mai greu de condus cu un lider providențial.
Problema urșilor, exemplul care doare
Aici ne-am întâlnit perfect. Sergiu a documentat pe Substack-ul lui problema urșilor din România și concluzia e simplă: într-o ordine a priorităților, pericolul imediat pentru comunitate sunt urșii. Oamenii din Harghita, Covasna, Brașov, Argeș nu-și mai lasă copiii în curte. Li se fură oi și capre. Nu se mai duc în pădure. Recensământul pe bază de ADN, o treabă serioasă pe care puține țări au făcut-o, arată între 10.000 și 12.000 de exemplare, adică de trei, patru ori mai mult decât suportă arealul.
Eu am o poveste personală aici. Anul trecut am urcat pe Măgura Codlei, un deal pe care mă duceam în copilărie și unde n-a existat urs niciodată. Mama mi-a zis să am grijă să nu mă întâlnesc cu ursul, am râs, și m-am întâlnit cu ursul. Eram cu soția și cu copilul. Ne-am obișnuit ca zilnic un om să fie atacat de urs și nu ne mai interesează. Asta mi se pare cel mai grav.
Jacinda Ardern, forma fără fond
Partea cea mai neconfortabilă a discuției e despre doamna care a pus Noua Zeelandă pe harta lumii. Jacinda Ardern e un brand internațional, o comunicatoare excepțională, cu discurs simplu, cuvinte scurte și foarte multă emoție. Crescută de mică pentru politică, cu stagii în America și în Anglia, a lucrat pentru Tony Blair, curatoriată în carieră de Helen Clark. În pandemie, briefingul ei de la ora 12 era un master de comunicare, iar Sergiu recunoaște că de-abia aștepta să-l vadă. Momentul Christchurch, în 2019, când s-a îmbrăcat în costum maori și a lansat conceptul They are us, a fost punctul maxim.
Și totuși. Măsurile luate pe feeling, fără expertiză economică, au distrus business-urile clasei de mijloc, care în Noua Zeelandă înseamnă vreo 85% din populație. Lockdownurile prelungite, mai ales în Auckland, s-au înăsprit în loc să devină mai suple. Sergiu însuși a luat banii oferiți firmelor, i-a dat pe toți înapoi și tot aproape că i-a murit business-ul. Cum zicea cineva, departamentul de marketing a fost în overdrive, iar cel operațional aproape că nu a existat.
Cifrele spun restul poveștii. Datoria publică netă administrată de Guvern, Net Core Crown Debt, a crescut de la 61 de miliarde de dolari neozeelandezi la peste 80 până în 2023. Iar sub administrațiile care i-au urmat a ajuns la 187 de miliarde, adică 42,2% din PIB în martie 2026. Banii ăia nu s-au regăsit în economia reală. Soluția nu era să dea bani, ci să repornească economia, cu toate riscurile.
Cum se prăbușește un sistem de educație în 15 ani
Noua Zeelandă era ani la rând în top 10 mondial la alfabetizare și rezultate la testele PISA. Apoi a venit Te Whariki, covorul țesut, o filozofie mai degrabă decât o curriculă, care nu stabilește clar materiile. La citit nu mai trebuie să faci efort, pentru că, expus la cărți, vei învăța cumva. La engleză, abordare whole language, fără fonetică și fără gramatică. Rezultatul: tineri care termină liceul fără să știe să scrie și fără operațiile de bază, iar la ultimele teste PISA țara e printre ultimele locuri din OECD.
Intențiile erau bune, gândire critică, incluziune, aptitudini emoționale, wellbeing. Consecința a fost un exod. Numai în primele nouă luni ale anului trecut, 70.000 de neozeelandezi au plecat în Australia, la trei ore cu avionul, într-o economie mult mai mare și mult mai bogată în resurse.
Privilegii, fricțiuni și valul suveranist
Strategia lui Ardern a fost integrarea tuturor într-un stat social echilibrat. A ieșit un nanny state. Reintegrarea accelerată a comunităților maori a venit cu privilegii financiare și educaționale, cote rezervate la universități, inclusiv la Medicină. Ideea în sine e strălucită, pentru că populația maori se duce rar la medic și un medic maori întors în comunitate rezolvă o problemă reală. Dar felul ostentativ în care s-a făcut a deranjat majoritatea anglo-saxonă și a produs fricțiuni rasiale și un curent suveranist. Exact ce s-a întâmplat în Statele Unite. Exact ce riscăm și noi, pentru că reculul ăsta se vede deja în felul în care votează oamenii.
Și mai e un strat pe care l-am pus eu pe masă. În timp ce politica face munca cu oamenii tot mai complicată și mai riscantă, cei care vor să rămână productivi aleg calea fără oameni. Automatizare, robotică, inteligență artificială. Am văzut foarte clar direcția asta la CES, unde roboții au devenit inevitabili, nu opționali. Sergiu a trăit pe pielea lui lecția: după ce a fost pedepsit public pentru o prostie pe care a spus-o, a fost obligat să-și restructureze toată operațiunea și a băgat tehnologie acolo unde nu și-a mai permis oameni. Acum nu vede viitorul cu frică, ci cu preocupare, pentru că a fost pedepsit suficient de devreme.
Codul muncii care te face angajatul angajaților
Un detaliu care spune totul despre supra-reglementare: în Noua Zeelandă, patronul e obligat să le trimită angajaților în scris un reminder că au dreptul să refuze să lucreze în sărbătorile legale. Consecințe pentru angajat, zero. Toate consecințele sunt pe patron. Un cod al muncii excesiv în favoarea angajatului nu face altceva decât să-l deresponsabilizeze și să-i inducă ideea că e entitled. Nu meritocrație, ci birocrație folosită ca scut. Plata se face cu ora, salariile se dau săptămânal, miercurea, iar joi toată lumea e la pub.
Ce rămâne din paradis
Concluzia mea după conversația asta e că paradisul e amăgitor, dar nu inutil. Există lucruri de furat de acolo: respectul administrației pentru contribuabil, o justiție care chiar funcționează, o comunitate care se autoreglează. Și există lecții de învățat din greșeli: ce se întâmplă când comunicarea excepțională înlocuiește competența economică, ce se întâmplă când scoți rigoarea din școală în numele fericirii, ce se întâmplă când privilegiile acordate cu ostentație nasc exact reacția pe care voiai să o eviți.
Închei cu bancul cu care a închis Sergiu, spus de fostul premier Robert Muldoon, întrebat în anii ’80 ce părere are despre neozeelandezii care pleacă în Australia: New Zealanders who leave for Australia are raising the IQ level for both countries. Adică pleacă cei mai buni din Noua Zeelandă, dar oricum vor fi mai deștepți decât australienii.
Mulțumesc membrilor care ne susțin cu abonamentele lunare, datorită vouă există aceste interviuri în format lung. Dacă ți-a fost de folos, dă-l mai departe, dă un like, un share, un subscribe, iar dacă vrei să susții direct munca noastră, apasă pe butonul Join. Noi n-avem nici mogul, nici partid, nici corporație. Vă avem pe voi. Până data viitoare, să vă fie numai bine!
