Ne uităm amândoi în aceeași direcție, din același punct, și vedem lucruri complet diferite. Cum e posibil? Fascinant lucru: trei sferturi din ceea ce vedem este de fapt percepția noastră, nu neapărat realitatea. În acest episod din masterclass-ul de comunicare cu profesorul Dumitru Borțun ne lovim de o întrebare incomodă: de ce nu ne facem înțeleși? Și mai ales, ce stă în calea unei comunicări care chiar funcționează?
Ideea de bază pe care ți-o las de la început: când ai un eșec în comunicare, începe prin a te întreba pe tine unde ai greșit. Asta înseamnă să ai o cultură de comunicare. Cine nu o are zice imediat „ăla e prost, e înapoiat, e de la țară”. Greșit. Hai să vedem care sunt, de fapt, obstacolele obiective.
1. Diferența de percepție: rața sau iepurele?
Între obiectul pe care îl percepem și imaginea din mintea noastră intervine ceva: interpretarea. Aceeași imagine poate fi o clepsidră sau o cupă, în funcție de unde te centrezi: pe alb sau pe negru. Celebrul desen rață-iepure folosit de Wittgenstein? Dacă citești de la stânga la dreapta vezi o rață, de la dreapta la stânga vezi un iepure. Arabii și cei care citesc ebraica văd altceva decât noi, pur și simplu pentru că percepțiile sunt și învățate, și selective.
Problema apare când transplantezi asta în comunicare. Un suveranist vede în globalizare un dușman; cineva care o înțelege ca pe un proces istoric obiectiv o vede altfel. Eu spun ceva, tu interpretezi ca fiind „plătit din afară”, iar dialogul se rupe. Același mecanism cu iluziile ideologice, cu obsesia că „există un grup care controlează planeta” — pe care Borțun îl demontează: nici bisericile, nici partidele, nici măcar comunitățile minoritare nu sunt monoliți. Oamenii personifică totul, până și mașina care nu pornește.
2. Lipsa de interes: intră în visul celuilalt
Cum îi faci pe oameni să-i intereseze ce le spui? Te duci tu spre interesul lor. Apostol Pavel, la Atena, a pornit de la statuia „zeului necunoscut” ca să le vorbească despre Iisus — a intrat în visul lor. John Kennedy a deschis la Berlin cu „sunt un berlinez” și mulțimea a explodat, pentru că un om cu carismă le-a spus că e de-al lor. La fel, Borțun povestește despre „câmpul de distorsionare a realității” pe care îl aveau Steve Jobs, Clinton sau Adrian Păunescu când intrau într-o cameră.
Și un contraexemplu dur: după tragedia Charlie Hebdo, toți au vorbit despre terorism, dar nimeni nu a intrat în cultura celuilalt. „Noi ne-am luptat pentru libertatea de expresie” — da, noi, nu ei. Pentru musulmani, e visul nostru, nu al lor. Fără să intri în povestea celuilalt, nu comunici consensual.
3. Dificultățile de exprimare și o culoare care vorbește
Uneori nu te faci înțeles din cauza ta: nu stăpânești limba, apare malentendu-ul, înțelegerea greșită. Vrei să faci un compliment și omul se simte jignit. Exemplul memorabil: delegația condusă de Elena Udrea, îmbrăcată toată în alb la expoziția de la Shanghai, întrebată de chinezi „cine a murit?” — pentru că la ei albul e culoarea de doliu. O culoare e o frază, un statement. Nimeni din echipă nu avusese un consilier de comunicare interculturală.
4. Emoțiile incontrolabile, care de fapt te ajută
Emoția te umanizează. Cineva care spune totul perfect, fără nicio perturbare, te face suspicios — e robot sau te poate minți. Faptul că-ți tremură glasul, că te corectezi, te face mai credibil și mai simpatic. În comunicare există două capitaluri: cel de credibilitate (obligatoriu) și cel de simpatie. Iar frica de expunere e, spune Borțun, mai mare decât frica de moarte — o teamă ancestrală, din vremea când să fii scos din trib însemna moarte. Sfatul lui pentru cei cu trac: nu te mai gândi la impresia pe care o lași, ci la mesajul pe care vrei să-l transmiți. Schimbi focusul de pe tine pe celălalt și emoțiile dispar.
5. Tipul de personalitate
Karen Horney împarte oamenii în trei: cei care merg în întâmpinarea celorlalți și vor să ajute, cei retractili care vor să fie lăsați în pace, și cei care instrumentalizează — care se uită la tine și se întreabă „la ce-mi folosește ăsta?”. Avocatul căruia toți îi cer consultanță gratuită până la Cluj, medicul asaltat cu simptome. Concluzia practică: nu spera că-l schimbi pe celălalt. Te ajustezi tu. „Lasă că-l schimb eu” e marea iluzie — și te trezești că divorțezi după trei ani.
Dreptatea sau sufletul de lângă tine?
Cei mai toxici sunt cei care vor mereu să aibă dreptate. Schopenhauer, în Arta de a avea întotdeauna dreptate, îi numește ticăloși: nu-i interesează adevărul, ci doar confirmarea. Le dai dreptate ca să scapi, și te sună după o oră cu un alt argument. Iar la baza tuturor acestor blocaje stă trufia — păcatul cel mai mare, cel care taie calea în trafic pentru că omul crede că drumul lui e mai important decât al tău.
Nichita Stănescu o spune perfect: „omul care are mereu dreptate e un om singur”. Deci întrebarea pentru tine: preferi să ai dreptate sau să ai un suflet lângă tine? Pentru că, până la urmă, comunicarea e un act de iubire — contact vizual, un zâmbet, recunoașterea reciprocă. Dă un like, trimite clipul unui prieten care ar avea de câștigat și ne vedem în următorul episod din playlist.
