Categorie: Editorial

Fix acum 8 ani

Acum exact 8 ani eram în arest de mai bine de 24 de ore. Nu mâncasem nimic în afară de un colț de pâine și un capăt de salam obținute cu greu de avocați în seara arestării. Oricum nu îmi era foame. Eram un infractor de drept comun care moțăia pe un pat metalic fără saltea cu ochii pe pereții care păreau desenați cu resturi umane. WC-ul era un lux la discreția polițiștilor de pază. Somnul la fel. Peste câteva ore urma interogatoriul stalinist iar până după Sfântul Nicolae mă voi fi transformat într-un infractor condamnat și apoi într-un om liber. După trei ani de procese, precedentul Buhnici a deschis calea pentru utilizarea legală a camerelor ascunse la bulgari. Eu m-am întors un alt om. Unul demolat dar liber. Un om pe care îl construiesc zi de zi.

Materialul acesta de mai jos mi-a ieșit în cale întâmplător căutând ceva pe site însă până azi nu m-am uitat la reportajele făcute atunci. Mi-era și îmi este încă o jenă amestecată cu rușine. E emoționant să îți vezi familia plângând la televizor. Am înțeles însă cu toții că altfel nu o să scap din beciul infect al poliției din Ruse. Și a funcționat.

E emoționant dar jenant pentru un om în toată firea să ți se spună de sute de ori: ”Am plâns pentru tine atunci!” Sunt un om liber azi datorită celor care atunci au transformat frustrarea într-un strigăt și un efort comun. Să știți că v-am simțit. Era singurul lucru pe care îl știam sigur.

Care e diferența dintre un spirit nivelat de pușcărie și unul lăsat liber să își facă de cap? Să gândească așa cum vrea, să viseze cu ochii deschiși. Nu știu ce om aș fi fost azi dacă familia ProTV nu mă trata ca pe un copil imposibil de pierdut printre străini. Le mulțumesc în genunchi din nou.