1.759 de ani.
Atât ar putea ajunge durata (mediană) a vieții umane într-un model matematic în care am elimina complet îmbătrânirea biologică și am rămâne expuși doar riscului accidentelor, violenței, catastrofelor și restul pericolelor care stau în exteriorul nostru și pe care… evident nu le putem evita total.
Nu este o promisiune și, evident, nu este o veste că vom trăi cu toții aproape două milenii.
Este mai degrabă rezultatul teoretic de la care pornește un studiu publicat recent în npj Aging. Cercetătorii au construit un model în care au plecat de la riscul de deces la nivelul unui tânăr de 30 de ani din Elveția, cel mai scăzut din bazele de date naționale pe care le-au analizat, apoi au scos îmbătrânirea din ecuație. Rezultatul e titlul foarte atrăgător de mai sus: 1.759 de ani.
Când au introdus înapoi în model un singur mecanism al îmbătrânirii, acumularea mutațiilor în celulele corpului, durata mediană estimată a coborât brutal, undeva între 146 și 194 de ani. Creierul și inima devin așadar principalele limite, pentru că neuronii și celulele musculare cardiace se înlocuiesc foarte greu. Ficatul, în schimb, rezistă (teoretic) mii de ani, fiindcă își reface constant celulele. Nu e un motiv să-l abuzăm totuși mai dur și mai repede decât se reface. Zic doar că aici e miza. Cum reparăm sau înlocuim fiabil ceea ce se uzează.
Dincolo de precizia unui asemenea model, cifra de 1.759 de ani ne obligă să privim spre o tensiune pe care o văd în societate.
Astăzi, speranța medie de viață la nivel mondial este de 73,3 ani. Pentru 2054, Organizația Națiunilor Unite o estimează la 77,4 ani.
Între cei 73 de ani pe care îi trăim acum și cei 1.759 de ani din acel scenariu teoretic se află, de fapt, tot viitorul umanității. Întrebarea mea, probabil stupidă, este:
Vrem, de fapt, să trăim?
Când le spui oamenilor că ai vrea să trăiești 100, 150 sau 200 de ani, mulți ridică imediat o sprânceană.
„Dar de ce?”
„Nu te-ai plictisi?”
„Unde ar mai încăpea toată lumea?”
„N-ar fi împotriva naturii?”
Observați reacția? Înainte să ne întrebăm dacă este posibil, ne grăbim să explicăm de ce n-ar fi de dorit. Și dacă nu e de dorit, de ce am căuta soluții?
Ne-am construit o întreagă cultură în jurul ideii că viața trebuie să fie scurtă. Avem proverbe, religii, filme, ceremonii și explicații menite să ne ajute să acceptăm inevitabilul. A fost o strategie psihologică necesară într-o lume în care oamenii mureau repede, adesea violent și aproape întotdeauna fără să înțeleagă de ce. De aceea ne urăm încă unii altora când vine vorba de copii: „Să vă trăiască!”
Am transformat limita tehnologică a unei epoci într-un adevăr etern despre condiția umană.
Doar că limita începe să se miște. E mișcată de oameni care nu mai vor să moară ca părinții sau bunicii lor.
Apropo de bunica mea
Mama Geta a fost o femeie extraordinară. Caldă, generoasă, înțeleaptă în felul ei simplu, de la țară. M-a învățat enorm de multe despre oameni și despre viață.
A mers însă șontâc aproape toată viața. Avusese poliomielită în copilărie, iar boala îi lăsase un picior mai scurt.
Când ați văzut ultima dată un copil din România rămas cu un picior paralizat din cauza poliomielitei?
Nu pentru că natura a devenit mai blândă. Nu pentru că virusul a decis să ne lase în pace. Ci pentru că oamenii au căutat o soluție, au inventat vaccinuri și au construit sisteme capabile să le ducă până la copii. Cazurile de poliomielită au scăzut cu peste 99% față de 1988, de la aproximativ 350.000 pe an în peste 125 de țări la câteva zeci raportate în două țări. Faptul că revin însă unele boli din cauza antivaccinismului cred că e doar o fază temporară. Toți vrem să ne trăiască urmașii, nu-i așa? Poate îi punem totuși în scaune de copil în mașină și purtăm toți centura ca să nu forțăm legile fizicii. Dar să revenim.
Ceea ce pentru generația bunicii mele era așadar destin a devenit, pentru generația noastră, prevenție, atunci când apelăm la ea.
Aceeași bunică a murit însă tragic și singură în urma unui accident vascular cerebral. Nu avusese acces la investigații, prevenție și servicii medicale care să-i urmărească sănătatea. Satul Sirețel nu avea doctor sau dispensar. Mama Geta era ea însăși un fel de vraci al satului, arondat pe lângă biserică. Oamenii mergeau și la biserică și apoi veneau la ea să fie descântați, pentru că aceea era medicina la care aveau acces în fundătura aia de Moldova anilor 80.
Nu îi lipsea inteligența sau bunătatea. Îi lipsea tehnologia și sistemul. Informația, atâta câtă era, nu ajunsese decât poate pe la București. Uniunea Socvietică făcea multe dar nu bătea nici atunci medicina vestică.
Aceasta este diferența dintre generații pe care o uităm prea ușor. Lumea modernă nu înseamnă doar ecrane, stres, trafic și notificări. Înseamnă apă potabilă, canalizare, vaccinuri, antibiotice, imagistică medicală, chirurgie, ambulanțe, controale preventive și acces instantaneu la informație. Pot să-mi fac ce analize vreau mâine, dacă e suficient de important pentru mine.
Umanitatea nu a început astăzi lupta pentru longevitate. O ducem de mii de ani, eliminând pe rând motivele pentru care oamenii mor prea devreme.
Folosim o hartă veche pentru o lume nouă
Problema este că biologia și tehnologia au avansat mai repede decât cultura noastră.
Continuăm să ne proiectăm existența după viața părinților și bunicilor noștri. Ne imaginăm că învățăm până la 20 și ceva de ani, muncim până la 60 sau 65, apoi intrăm într-o lungă perioadă de degradare și așteptare a morții.
La 40 de ani spunem că nu mai suntem tineri. La 50 credem că e prea târziu pentru o carieră nouă. La 60 ne pregătim psihologic să devenim… (tele) spectatori. La 70, societatea începe să vorbească despre noi ca despre o problemă. Veșnica problemă a pensiilor. Atenție la nuanță. Ne preocupă pensiile, nu oamenii. Problema e că și acei oameni ar trebui să ceară mai mult și de la ei înșiși după 65 de ani. Pentru că devenim cu toții o problemă când ne oprim din a contribui de fapt la binele colectiv și doar stăm cu mâna întinsă. Prea mulți seniori trăiesc zeci de ani după pensionare, considerând că pensia e ultima sută de metri. Și ei și ministrul muncii nu se așteptau să trăiască tot mai mult. Și așa devin victime ale unui stat social ineficient, dar și ale propriei lor decizii de a ieși din jocul vieții.
Acesta este un calendar construit pentru o lume care nu mai există.
Când viața se prelungește, se schimbă toate deciziile pe care le luăm.
Dacă ești convins că vei trăi doar până la 70 de ani, îți vei consuma sănătatea, relațiile și energia într-un anumit fel. Dacă îți organizezi viața pentru 100 sau 120 de ani, vei avea altă grijă de corp, vei continua să înveți, vei investi diferit și nu vei mai considera o schimbare profesională la 50 de ani drept o nebunie.
Discutăm despre redistribuirea întregii vieți.
Bătrânețea nu poate rămâne o sală de așteptare
Mai întâi trebuie să schimbăm ceva în mintea fiecăruia dintre noi.
Vârsta cronologică și starea unui om nu mai sunt același lucru. Putem avea oameni de 70 de ani care pornesc afaceri, se îndrăgostesc, fac sport, creează și învață. Sunt deja printre noi in marile orașe dacă te uiți cu atenție. Dar putem avea (tragic) și oameni de 40 de ani care și-au abandonat deja curiozitatea, sănătatea și dorința de a construi.
Nu anii ne scot din joc. Uneori ne scoatem singuri, pentru că ni S-a spus că așa se face. Mă ucide reflexivul ăsta…
Apoi va trebui să ne schimbăm ca societate.
Nu putem avea vieți de 100 de ani și educație care se termină la 22. Nu putem avea patru sau cinci cariere într-o viață, dar sisteme profesionale construite în jurul unei singure diplome. Nu putem avea milioane de oameni activi după 65 de ani și să-i tratăm automat ca pe o povară. Să mă apuc să scriu despre Singapore care oferă școlarizare pentru cei de peste 40 de ani? Prea departe, nu?
La nivel mondial, numărul persoanelor de peste 65 de ani este estimat să crească de la 761 de milioane în 2021 la aproximativ 1,6 miliarde în 2050. Este noua structură a societății, iar noi NU facem nimic proactiv în legătură cu asta.
Va trebui să regândim pensiile, munca, educația continuă, orașele, locuințele, îngrijirea medicală, acumularea averilor și moștenirile. Va trebui să discutăm despre inegalitatea accesului la tratamentele longevității și despre riscul ca o viață mai lungă să devină, la început, încă un privilegiu al celor bogați. Devine zilnic. Doar uită-te cum par tot mai tineri unii miliardari din State. Nu e doar munjaro sau ozempic la mijloc.
Știu că sună exotic, dar sunt probleme reale despre care nu vorbim în societate. Nu putem continua să murim de boli pe care am putea învăța să le prevenim ori să le tratăm. Inclusiv de boli ca nepăsarea sau ura față de alții.
Nu refuzăm electricitatea pentru că trebuie să construim rețele. Nu refuzăm vaccinurile pentru că ne costă. Nu ar trebui să refuzăm nici longevitatea, pentru că ne obligă să reorganizăm societatea.
Nu vreau doar ani. Vreau timp.
Eu chiar vreau să trăiesc.
Nu pentru a aduna aniversări într-un calendar și nici pentru a deveni o piesă de muzeu.
Vreau timp cu oamenii pe care îi iubesc. Vreau să-mi văd copilul crescând și să văd lumea pe care o va construi. Vreau să pornesc proiecte pe care astăzi nici nu le pot imagina. Vreau să mai învăț meserii, să văd locuri și să asist la descoperiri care acum par imposibile.
Avem o planetă extraordinară și un univers pe care abia am început să-l privim. Sincer, vreau fiecare secundă în plus pe care o pot obține.
O viață lungă are nevoie de ceva mai mult decât medicină. Are nevoie de motivație.
Trebuie să existe un motiv pentru care vrei să te trezești dimineața. Oameni pe care vrei să-i revezi. Lucruri pe care vrei să le construiești. Întrebări la care încă nu ai primit răspuns.
Poate că una dintre marile probleme ale societății noastre nu este doar că oamenii cred că vor muri prea devreme. Este că prea mulți nu mai știu de ce ar vrea să trăiască mai mult.
Laboratoarele care pot încetini îmbătrânirea nu ne pot inventa Sensul.
Pe acela trebuie să-l găsim singuri, dar și împreună.
Să nu ratezi viitorul dintr-o prostie
Nu știm dacă generația mea va prinde tratamente capabile să încetinească radical sau chiar să inverseze unele procese ale îmbătrânirii. Deocamdată doar prelungim bătrânețea, nu tinerețea. Știm însă ce avem de făcut până atunci. Să rămânem în viață.
Nu îți cer să devii obsedat de suplimente, analize și experimente. Îți propun doar să nu ți-o faci cu mâna ta.
Să nu mori pentru că n-ai purtat centura.
Să nu rămâi invalid pentru că n-ai purtat cască.
Să nu ignori ani întregi un semnal al corpului.
Să nu tratezi somnul, mișcarea și sănătatea ca pe niște probleme ale bătrânului care vei deveni cândva.
Multe dintre pericolele exterioare care ne omoară astăzi vor scădea. Unele vor dispărea aproape complet, așa cum au dispărut deja din viața noastră boli și riscuri pe care strămoșii le considerau inevitabile. Șocant ce ravagii făcea în secolul trecut mușcătura de cal, apropo.
Umanitatea lucrează în fiecare zi la o viață mai lungă, mai sigură și mai bună.
Important este să vrem să ajungem acolo.
Iar unul dintre cele mai mari fronturi rămase este chiar în fața noastră: șoseaua. Aproximativ 1,16 milioane de oameni mor în fiecare an în accidente rutiere, iar alte 20 până la 50 de milioane sunt rănite, multe rămânând cu dizabilități. România e încă pe primul loc în UE la acest capitol și nu putem da vina la nesfârșit pe infrastructură. Omul e prima verigă slabă.
Încă tratăm aceste victime ca pe un cost normal al mobilității.
Nu putem lăsa lucrurile așa.
Vom găsi sisteme mai sigure, mașini care comunică între ele și forme de conducere autonomă care nu obosesc, nu beau, nu se enervează și nu se uită la telefon.
Despre asta, însă, în editorialul următor: cum arată viitorul în care accidentele rutiere încetează să mai fie destin și devin istorie.
Până atunci, îți urez o viață frumoasă, sănătoasă și cât mai lungă.
Și nu uita:
Să nu mori degeaba.
Surse: npj Aging · ONU, World Population Prospects 2024 · ONU, World Social Report 2023 · OMS, poliomielită · OMS, siguranță rutieră
Transparență. Acest editorial a pornit de la un monolog audio pe care l-am înregistrat pe telefon. L-am transcris cu ElevenLabs, apoi i-am făcut fact-check cu Claude. Ideile, structura și narațiunea îmi aparțin, dar le lustruiesc cu ajutorul AI pentru acuratețe, gramatică și ortografie. Imaginea de cover este de asemenea generată cu AI, după indicațiile mele. Știu că uneori textele jurnaliștilor par scrise de AI. De fapt, AI a învățat de la noi să scrie.
