Am intrat în presă în 1996. Primul meu instrument de lucru era pixul. Apoi am primit o mașină de scris în gestiune (sunt atât de „vechi”), apoi am avut acces la un calculator cu Windows 3.11 fără modem, fără net. Veneau știrile pe telex și apoi abia pe fax. Șeful avea un modem de 14,4 kilobiți pe secundă. Ca să încarci o singură fotografie, dura cât un prânz.
Directorul de atunci mi-a spus, cu toată convingerea omului care știe cum merge lumea: internetul e o modă. Fă-ți cariera la ziar.
N-am ascultat. Dar nici el n-a greșit complet. Ziarul a murit mult mai târziu decât credeau optimiștii. Gazeta de Transilvania a murit însă mult prea devreme, deși era primul ziar din România. Istorie trăită cu oameni care nu merită să intre în istorie pentru viziune.
În 27 de ani de presă am trecut prin print, web, video, social media. Uneori în paralel, niciodată liniar. Acum trecem prin ceea ce pare a fi cea mai profundă schimbare dintre toate. Fiecare dintre ele a fost anunțată ca sfârșitul jurnalismului. Niciuna nu a fost. Fiecare a eliminat o parte din piață și a creat alta. A selectat pentru adaptabilitate, nu pentru încăpățânare.
Ceva ce nu s-a schimbat niciodată e mecanismul de selecție. La fiecare tranziție, oamenii care au supraviețuit nu au fost neapărat cei mai talentați. Au fost cei dispuși să reînvețe de la zero, inclusiv să accepte că ce știau până atunci valora mai puțin decât credeau. Am pierdut oameni mai buni, mai talentați, cu mai multă experiență decât cei ca mine.
Asta e partea incomodă pe care puțini o spun direct: experiența acumulată devine uneori o povară, nu un avantaj. Cu cât ai mai mult de pierdut dintr-o schimbare, cu atât ai mai multe motive să o negi.
Acum, cu AI, văd același model de comportament. Oamenii care se simt cel mai amenințați sunt, de regulă, cei cu cel mai mult investit în modul vechi de a face lucrurile. Nu neapărat cei mai puțin competenți.
Mă uit în urmă și îmi dau seama că fiecare schimbare tehnologică pe care am îmbrățișat-o la timp mi-a deschis o ușă pe care alții nici nu știau că există. Și fiecare schimbare pe care am ignorat-o, chiar și temporar, m-a costat timp și relevanță. Am prins Mythos două zile și simt că m-a împins în proiecte luni în față. Am stat să „vibecodez” și am încetinit lucrul la materialele mele de autor. Omul nu e mașină, iar atenția e bateria noastră.
Nu știu cum va arăta jurnalismul sau crearea de conținut peste zece ani. Dar știu că întrebarea corectă nu este dacă AI îți va schimba munca. Este dacă vei fi printre cei care modelează acea schimbare sau printre cei care o suportă. Simt cum mă furnică degetele când intru în Claude Code. Simt că redevin eu însumi când scriu text editorial. Întrebarea care mă pune pe gânduri e cum le echilibrez pe cele două. Coding-ul mă va duce în viitor. Jurnalismul mă ține aproape de chemarea mea. Cele două pot fi oare compatibile? Nu la 100%, dacă eu nu le dau 100%. Și atunci cum fac? Nu știu încă.
Mă opresc aici din scris și arunc întrebarea la tine. Tu cum te pregătești pentru schimbarea asta? O simți în vârfurile degetelor sau e doar zgomot de fundal?
Referințe
Gazeta de Transilvania — primul ziar românesc (1838)
Reuters Institute — *Journalism, media, and technology trends and predictions 2025* (AI în redacții)
