În ciuda a ceea ce spune instinctul oricărui om sănătos la minte — să nu te duci într-o țară aflată în război — tocmai m-am întors dintr-o călătorie în Ucraina.
Și ce am văzut acolo mi-a înmuiat sufletul și umezit ochii. Câteva gânduri, destul de nefiltrate.
Dincolo de graniță, același neam
Odată ce treci granița, nu simți că ai intrat într-o țară aflată în război. Semnele se văd doar dacă știi la ce să te uiți cu atenție: sunt foarte puțini bărbați în putere pe stradă. N-au dispărut de tot, dar cei mai mulți oameni pe care-i vezi sunt femei și bătrâni, și diferența se simte.
Case din Apșa
Trebuie să fiu sincer: locul în care am ajuns — Transcarpatia — este la doar câțiva kilometri de granița cu România. Sighetu Marmației se vede de pe partea cealaltă. Și odată ce treci podul de lemn de la graniță, percepția e imediată: frontiera asta e absolut artificială.
La ce mă refer: nu ai trecut într-o altă lume. Nu ai trecut, cu adevărat, nici măcar într-o altă țară. Cum ne-a spus foarte fain un bătrân cu care vorbeam pe acel pod de lemn din punctul de frontieră: *„Suntem cu toții din același… cerc.”* Încerca să spună că suntem cu toții din același neam.
Și asta se simte puternic de îndată ce treci.
Zona de frontieră este tot în Maramureș, iar Transcarpatia este, pur și simplu, prelungirea naturală a acestor neamuri de maramureșeni. Oamenii de acolo vorbesc o română amestecată cu accent de Maramureș și cuvinte luate de prin jur — un accent destul de puternic, dar ușor de înțeles. La tineretul de acum, nițel mai diluat. La bătrâni, parcă dialectul devine și mai tare.
Cifre care spun o poveste
În localitățile cu comunități românești din Transcarpatia — Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Biserica Albă — procentul de etnici români este uluitor de mare. În Apșa de Jos, aproape 98% din locuitori sunt vorbitori de română. Mai mare decât în Maramureș. Mai mare decât în Cluj. Probabil chiar mai mare decât în București.
Conform datelor, în Transcarpatia trăiesc peste 32.000 de etnici români, iar în cele 13 așezări predominant românești din zonele Teceu și Rahău — cele care formează azi comunitatea teritorială Slatina (Solotvino) — numărul total al locuitorilor depășește 35.000.
Românii sunt acasă acolo. O comunitate nu doar mare, ci vie, puternică și extrem de închegată.
OK, dar cum am ajuns acolo? Nu era tocmai în plan…
Am ajuns la invitația prietenilor mei de la Salvamont Maramureș, care primiseră în Baia Mare vizita colegilor de la Salvamont Madrid. Cu ocazia asta, au decis să facă o scurtă vizită în Maramureșul Istoric de pe malul drept al Tisei — în Transcarpatia.
Mă aflam deja în Maramureș, în vacanța de iarnă a fetiței. Alesesem Cavnic și zona pentru pârtiile de schi. (apropo: pârtiile chiar sunt bune, excelente pentru începători și ușor intermediari. Ne-am distrat foarte fain, dar mai ales m-am bucurat că fetele mele — și soția și fiica — și-au îmbunătățit aptitudinile pe schiuri. Deja Ari mă aleargă pe pârtie)
Înapoi în Transcarpatia. Inițial am fost sceptic. E o zonă din Ucraina, o țară în război de aproape patru ani. Și soția a fost puțin reticentă — s-a gândit că ar putea fi riscant. După ce ne-am interesat un pic și am aflat că riscurile în zonă sunt minime, am decis să mergem.
Pe partea cealaltă ne-a așteptat o surpriză totală.
Copiii care m-au emoționat
Comunitatea românească de acolo, când a aflat că primește vizita celor de la Salvamont și a spaniolilor, a organizat la școala de artă din Apșa un mic spectacol. Copii de-ai locului, dansuri maramureșene, jucate cu poftă și cu bucurie de niște copii frumoși cum rar mi-a fost dat să văd.
Altădată, când participam la genul ăsta de mini-spectacole cu copii, mi se păreau banale, simpliste. De data asta m-au emoționat profund. Frumusețea lor, seriozitatea, dar mai ales plăcerea și bucuria cu care jucau dansurile populare maramureșene sunt neașteptate într-un oraș care are plăcuța la intrare e bilingvă: ucraineană și română.
Ne-am întâlnit cu astfel de copii și la Biserica Albă, la clubul Asociației Tinerilor din Transcarpatia. Toți frumoși, emoționanți și prezenți deși nu duc lipsă de telefon sau de internet. O comunitate atât de strânsă, care ține la tradițiile astea într-un fel care pune cu totul pe gânduri.
Poate noi suntem cei cărora ne scapă?
Maramureșul care se uită
Pe partea stângă a Tisei, în România, avem cu toții o imagine idilică despre Maramureș. Dar Maramureșul românesc se transformă, se modernizează și — încet, încet — uită ce știa și învață lucruri diferite.
Baia Mare e un centru economic din ce în ce mai puternic: străzi în șantier, poduri, pasaje, mașini noi, magazine cu de toate, două mall-uri. Dar Maramureșul nu e doar Baia Mare. Maramureșul Istoric — cel cu tradițiile, cu portul, cu obiceiurile — e un loc în care mulți maramureșeni ajung din ce în ce mai rar. Tradițiile devin tot mai greu de găsit, mai ales în afara sărbătorilor și a televiziunilor care vor să arate cât de frumos e Crăciunul.
Dacă mergeți în satele din Maramureș — dacă n-ați vizitat încă — nu doar că sunt din ce în ce mai goale, dar și ele se transformă. Devine tot mai greu să vezi un lucru atât de simplu și de minunat: un spectacol al unor copii îmbrăcați în straie populare care dansează din plăcere și de drag de oaspeți.
Case superbe, camere pe jumătate goale
Dacă v-ați obișnuit cu casele frumoase ale maramureșenilor — ale românilor plecați în Vest, care au muncit și au construit una mai mare ca alta — veți fi surprinși de cele din Apșa.
Românii de acolo fac niște case absolut superbe. Cu originalitate, imaginație și cu calitatea materialelor complet neașteptată pentru o zonă dintr-o țară chinuită de război. Porți din inox, pereți acoperiți cu travertin, ferestre de bună calitate, acoperișuri în foarte multe ape. Se vede dorința de a-ți face o casă frumoasă, primitoare, foarte îngrijită.
Din păcate, însă, camerele sunt la mulți mai mult goale. Casele sunt făcute pentru copii care nu mai sunt acolo. Rămân niște bătrâni sau câte o familie care ocupă doar una-două camere. Dar restul sunt îngrijite și ținute cu sfințenie, pregătite oricând pentru întoarcerea unui membru al familiei. Care nu se știe dacă și când va reveni.
Și asta mi-a dat o idee…
Când va veni pacea — și va veni — și când vă veți hotărî să vizitați Maramureșul Istoric din Transcarpatia, e sigur că veți avea ce vedea.
M-aș bucura foarte mult ca oamenii aceștia să-și pună casele pe platforme de booking, să primească străinii care vor vizita regiunea după ce se va termina războiul. Ai sigur ce să vezi. Maramureșul Istoric e o poveste, iar Transcarpatia e doar continuarea lui naturală, cu o frontieră absolut artificială care ne desparte.
Granițele artificiale
Gândul meu, în timp ce treceam înapoi spre România pe podul de lemn de la Sighet, privind oamenii care fac naveta zilnic de pe o parte și alta a râului? Ei înțeleg cel mai bine cât de artificiale sunt aceste frontiere. Cât de inutilă e nevoia de a arăta cuiva o bucată de hârtie cu numele și poza ta doar ca să mergi să te întâlnești cu neamurile și cu prietenii tăi.
Și asta e una dintre părțile cele mai frumoase ale Europei. Faptul că, indiferent cum se numește țara în care trăim, putem fi mai aproape unii de alții. Într-o Europă fără frontiere care să ne țină pe loc.
E ceva magic în a putea pur și simplu să călătorești, să te duci și să vezi locuri pe care nu le-ai văzut înainte. Și din păcate, pentru foarte mulți — inclusiv pentru mine, până acum — Maramureșul Istoric din Transcarpatia era o necunoscută. Ceva de care am auzit poate de câteva ori, pentru că apărea în câte o știre.
E trist să știi mai multe despre Los Angeles, Frankfurt, Londra sau Paris decât despre Apșa, Biserica Albă sau Solotvino.
Românii de acolo nu sunt doar mândri. Sunt harnici, sunt frumoși și, din anumite puncte de vedere, sunt chiar mai români decât mulți dintre noi — care suntem preocupați de prezent și de tot felul de lucruri mărunte, în loc să ținem partea frumoasă a tradiției care ne amintește că facem parte din ceva mai mare decât noi înșine.
Am văzut asta nu doar prin ochii mei, ci și prin ochii salvatorilor montani spanioli pe care i-am însoțit peste frontieră. S-au uitat fascinați la spectacolele noastre, la jocurile noastre, la bucatele din Maramureș. Au gustat apă de foc, balmoș, afinată, clătite. Și au legat relații de prietenie cu alți europeni, adică noi, care vorbim o limbă mult mai apropiată de a lor decât de cea a rușilor, a turcilor sau a ungurilor.
Unul dintre spanioli ne-a întrebat: *„Voi înțelegeți ce spun ucrainenii sau rușii?”* Și am spus: *„Nu.”* *„Nici noi. Dar eu înțeleg ce spuneți voi.”*
Asta pentru că suntem mai asemănători decât suntem diferiți.
Gândul de final
Aș dori ca într-o zi, de la Malaga și de la Lisabona, frontierele Uniunii Europene să se mute pe cealaltă frontieră a Ucrainei — nu cea dinspre România.
Până atunci va mai fi nevoie de pace.
Însă între timp, viața merge înainte. Iar românii de pe malul drept al Tisei ne arată că nu doar poți să supraviețuiești — ci poți să ai o comunitate frumoasă și înfloritoare, care nu-și pierde tradițiile în timp ce se dezvoltă, crește copiii și se bucură de viață.
Chiar și în mijlocul unui război.
---
Dacă vreți să aflați mai multe despre comunitățile românești din Transcarpatia, vă recomand să căutați Asociația Tinerilor Români din Transcarpatia și activitatea Consulatului României de la Solotvino cărora le mulțumesc pentru ospitalitate și munca lor dăruită. Am tot respectul pentru oameni care reprezintă România chiar știind că pe deasupra poate trece oricând o dronă, o rachetă sau altceva.
