Mi-a luat 25 de ani să-mi iau viața în mâini și să pornesc pe cont propriu. Când am început să plătesc salarii și facturi prin 2012, m-a lovit însă panica.
Lecția pe care am învățat-o din experiența Pro? Salariile și facturile au fost mereu plătite la timp, chiar dacă uneori banii veneau din economiile familiei până le-am drenat. De mai multe ori.
Greșeala mea – și a multora ca mine – e că ne aruncăm cu capul înainte fără calcule clare, iar apoi tragem din greu să reparăm. Ne amăgim că suntem curajoși și plini de inimă când, de fapt, investim aproape în orb. E ca și cum am umple cu furtunul de pompieri – muncă și economii – o găleată spartă - o afacere prost planificată și slab gestionată.
Dar naivitatea mea cea mai mare? Felul în care am lucrat cu oamenii. Ei sunt găurile din găleată.
Ani de zile m-au dezamăgit cei care promiteau mult, dar talentul sau vorbele lor nu se transformau în rezultate. Vedeam potențialul și împingeam oamenii spre cariere pe care descopeream că nu și le doreau cu tot ce aduceau. Mă uimea mereu cum creatori care tânjeau după succes dădeau chix la capitolul perseverență. Primul lor succes le umfla egoul și dezumfla elanul de a doua zi când este în realitate cel mai greu in meseria noastră.
O dată ce guști victoria, începi să crezi că meriți mai mult, muncind însă mai puțin. De fapt, e exact invers.
Astfel de oameni talentați dar lipsiți de etica muncii n-au adus înapoi nici măcar o fărâmă din cât am investit în ei. Și totuși, aproape toți se simțeau nedreptățiți. Aproape nici unul nu și-a depășit condiția pe cont propriu.
Eșecul lor e și al meu dar și al nostru ca societate.
Avem sindromul ăsta al nemulțumirii față de „șeful tiran”. L-am avut și eu cât am lucrat în TV. Ne imaginăm că știm mai bine și ne cerem tot mai multe drepturi fără să punem valoare pe masă mai multă de cât cerem. Nu am fost eu excepția. În zilele când mă războiam cu șeful meu direct, aflam, de ce cele mai multe ori că avea de fapt dreptate. Experiența aia învățată greu, cu forța, în ani, e greu de bătut cu talentul pe care îl tot lăudăm.
Talentații sunt bătuți mereu de cei care se prezintă zilnic, de sute de ori până reușesc. Oamenii aceștia sunt pe cale de dispariție. De aceea nu vin mulți creatori din noua generație.
Mi-a fost greu să înțeleg și să accept inițial dar acum știu eu singura soluție. Le-am dat libertate tuturor celor cu care lucrez dar am tăiat veniturile fixe pentru aproape toate colaborările. Recunosc încă talentul dar nu mă mai arunc la picioarele lui. Susțin doar oamenii care arată că au înainte de orice perseverență și livrează constant și la timp.
Acum înțeleg și mai bine că salariul fix, care m-a ținut legat în TV, era o lesă scurtă. Majoritatea oamenilor nu cresc din salariu. Salariul te ține pe loc.
Libertatea nu e pentru toată lumea însă. Nu vrem toți stresul venit din incertitudinea veniturilor. Salariul acela e singura certitudine despre care am auzit toată viața chiar dacă nu este. Incertitudinea asta e însă un lux pe care nu l-aș da pe nimic, dar ea nu înseamnă weekenduri de trei zile, „work from home” sau tot felul de „incentive” care maschează lanțul. E despre altceva. Înseamnă perioade slabe dar și succes excepțional. Poți conta pe amândouă dacă muncești cu perseverență.
Echipa mea de acum e cea mai mică pe care am avut-o vreodată de când fac conținut online, dar e și cea mai bună. Elastică, eficientă. Lucrez doar cu oameni lucizi, care nu „vin la serviciu”, ci cu profesioniști care știu ce pot și ce vor. Se prezintă la ora stabilită și livrează ce au promis iar eu plătesc de fiecare dată.
E atât de simplu dar tot nu cred că e scenariul de performanță optimă. Realitatea nu este însă optimă și trebuie să ne adaptăm.
Despre un scenariu și mai bun, îți spun data viitoare.
