Categorie: Editorial

Viziune, carieră, performanță la nimic. Țara unde nimic nu se termină niciodată

 

M-am născut între Carpați… și am crescut educat să învăț carte multă ca să dau la medicină într-o facultate cu 20 de candidați pe un loc. Dacă nu, la ASE, că se bat doar 14 tineri tocilari pe un post sigur în bănci. Prin 1996 mă și imaginam cu bisturiul într-o mână și șpaga în cealaltă… Ori șef poate la un birou din lemn masiv cu cinci telefoane și o secretară. Cam atât știa generația mea despre orientarea profesională.

Nu m-a învățat nimeni atunci că lumea se schimbă. Nu a venit nimeni în liceu să ne spună că rezidenții își plâng de milă prin spitale și că se prostituează pe la companii care vând medicamente. Sau că posturile bune din bănci se dau pe pile și că restul muncesc pe nasturi. Țara mă vroia prost. De fapt nu prea mă vroia deloc.

Nu mi-e clar de ce, dar m-am răzgândit în clasa a douăsprezecea, subit. Am dat la jurnalistică din instinct. Pe ultima sută de metri am început meditații la română. Istorie nu am mai apucat și am tras lozul. Nu am avut niciodată noroc la loto, dar de data asta am tras câștigător și am început o carieră grea dar frumoasă. După patru ani de fizică-chimie intensiv, majoritatea colegilor mei au emigrat.

Din câte văd, nu s-a schimbat nimic în învățământ. Școlim tot diplome, în loc de profesioniști. Scoatem frustrați pe bandă care merg la serviciu în loc să tragă din pasiune la muncă.

Nu mă interesează disputele politice și nu susțin cauze pierdute ca reforma nesfârșită. Nu cred că oamenii care ne-au condus ori țin acum de putere au habar cum să facă. Sunt și ei tot niște copii nedoriți ai civilizației românești.

Cum poți să îi ceri viziune unui om care a trecut prin sistemul de educație împotriva voinței lui?

La noi, te duci la clasă să memorezi, să cotizezi și să te nivelezi. Nu ne învață nimeni în clasa a patra că avem drepturi și responsabilități, nu ne arată meserii dintr-a opta ca să avem habar ce ne-ar plăcea să facem mai târziu. Talentele sunt considerate hobby-uri inutile, când ar trebui să ne definească viața. Ne facem toţi intelectuali cu patalama la facultăţi unde chiulim cu semestrele.

Tragic este că punem tocmai astfel de cârpaci să ne conducă. Oameni docilizați și apoi reeducați de mocirla românească. După frustrarea din școala generală și sărăcia din facultate, au aflat că banii se fac repede numai prin compromisuri. Ca să dea înainte au învățat să fure în timp ce îi înjurau pe cei care au făcut-o în fața lor. Când au ajuns în față hămesiți, au devorat ce mai rămăsese. Acum chiar dacă ar vrea să facă mai bine, habar nu au cum. Genul acesta de oameni măsoară valoarea în bani și merg înainte nu după manualul de management ci după instinct. Instinctul de războinic, de bișnițar, de haită.

Am o veste proastă. Așa funcționează majoritatea firmelor românești. Un patron îmi povestea că a concediat un român școlit afară pentru că îl exaspera cu ideile lui despre tăierea costurilor. Acum, după patru ani, a ajuns să aplice forțat ideile pe care le renega când economia duduia.

Ce să mai ceri de la politicieni? În instituțiile de stat nu se înțeleg între ei nici măcar membrii aceluiași partid. Muncesc împreună în campanii și după ce ajung la putere se împart pe găști ca să și-o tragă mai rău decât o pot face inamicii din opoziție.

Miniștrii se schimbă tot la un an sau doi. După ce preiau funcția, le ia jumătate de an să priceapă un sfert din furăciunile din sistem. Subalternii de prin companiile de stat, direcții sau chiar proprii consilieri îi cocoloșesc cu favoruri în biroul călduț și îi deconectează de la realitate. Cu voia lor înșiși. Câtă vreme cafeaua e caldă, proaspătă și dulceagă, treaba merge unsă.

Ocazional mai vine câte un profesionist din privat, care se opintește în căruța de la stat. Nu mă luați de cârcotaș, dar mi se face milă de ei când îi văd cu chef de muncă. În primă fază intră în panică după ce își preiau biroul. După prima zi le vine să își dea demisia, ca să nu își lege numele de un contract de închiriere în contrapartidă cu cartofi prăjiți și cafele (caz real) sau un tun de zeci de milioane de euro la o licitație cu dedicație pentru securiști reciclați (și acesta e tot real). Șefii îi sună permanent să le servească oameni și contracte. Teama de eșec îi ține însă acolo și se amăgesc că schimbă lumea cârpind găurele într-un sac ciuruit cu toporul. Îndură atitudinea comunistă a colegilor și chiar speră că vor aduce ei schimbarea. După jumătate de an își dau seama că nu au cum să radă nici măcar un șefuleț. Până și individa incompetentă de la personal e proptită cu pile până în parlament (alt caz real). După câteva tentative de gen, își fac destui dușmani cât să simtă ei cum “îi trage curentul”. O mică parte se recunosc învinși ca Emil Constantinescu și pleacă înapoi în privat. Restul se adaptează și devin cărămizi noi în zidul birocrației și corupției. Așa se “primenește” sistemul de nepoftiți cu idei și chef de muncă.

Așadar singura viziune, care ghidează România spre viitor, rămâne cea a putorilor cu pile. Nu contează partidul, nu contează funcția. În timp ce liderii se schimbă, eșaloanele doi, trei și tot așa, rămân să stăpânească.

Cred că singura soluție funcțională și la noi ar fi tot modelul georgian al lui Saakașvili. Acesta a concediat toată poliția rutieră, adică 30.000 de oameni, din cauza corupției incontrolabile și a recrutat oameni noi, școliți după modelul american. Vreau să văd prima instituție similiară unde facem la fel. Cu care propuneți să începem?

Nu uita să dai like pe butonul de dedesubt. Împrăștie vorba și pe twitter.