Am petrecut o zi pe podul de la Sighet, la granița dintre România și Ucraina, și de data asta nu am venit cu specificații, benchmark-uri sau mașini de testat. Am venit să ascult. Pe podul peste Tisa trec zilnic oameni cu sacoșe în mână, înainte și înapoi, între două țări dintre care una este încă în război. Am oprit două femei și le-am pus întrebări simple. Răspunsurile m-au urmărit tot drumul spre casă, iar unul dintre ele a devenit titlul acestui material: „Să nu mergi, mamă, la război!”
Doamna Ana: copiii pe un mal, casa pe celălalt
Prima doamnă cu care am vorbit se numește Ana. Venea din România și se întorcea în Ucraina, după ce și-a vizitat copiii stabiliți la noi. Am întrebat-o de ce nu rămâne aici, cu ei, mai ales că acasă e război. Răspunsul a fost dezarmant de simplu: „Nu poți să stai acasă la ei. Ei pleacă la lucru.” Copiii muncesc în România și nu vor să plece mai departe, iar ea se întoarce singură, acasă, de cealaltă parte a Tisei.
Când am întrebat-o cu ce gând pleacă înapoi, mi-a spus tot ce era de spus în șase cuvinte: „Mă doare sufletul că suntem despărțiți.” Și apoi, cu resemnarea pe care o auzi des la granița asta: „Ce să facem?”
Doamna Veronica: 68 de ani, pensie de 50 de dolari
A doua poveste vine de la doamna Veronica, 68 de ani, din Slatina — orașul ucrainean aflat exact peste pod de Sighet. Are doi copii în România, dar nu se mută la ei: acasă o așteaptă casa pe care a ridicat-o muncind o viață, găinile și frica de hoți. A fost deja furată, mi-a spus, „bani din casă”, și nu are pe cine să lase să păzească gospodăria.
Cifrele pe care mi le-a spus m-au lovit mai tare decât orice statistică: pensia ei este de 50 de dolari pe lună. Ca să-și ia medicamentele, trece podul și muncește cu ziua în România, pentru încă vreo 50 de lei. Mi-a povestit și cum, pe vremea lui Ceaușescu, când rudele din România veneau la ea, le dădea cartofi, slănină și untură, „că mi-a fost milă”. Acum roata s-a întors: românii sunt cei care îi ajută pe ucraineni.
Iar la final, femeia asta care a văzut comunismul, sărăcia și acum războiul, mi-a pus mâna pe braț și mi-a spus ceva ce nu cred că o să uit: „Să nu mergi, mamă, la război, că nu mai vii!” Vecinul ei a fost omorât. Băieții care ies pe stradă sunt ridicați de poliție și duși pe front. Cine are bani de răscumpărare poate scăpa — ea mi-a vorbit de sume de 100.000 — cine nu, nu.
Pe pod nu am văzut niciun bărbat în putere
Abia după ce am stat o zi întreagă acolo am realizat detaliul care spune totul: pe podul de la Sighet nu am văzut niciun bărbat în putere. Niciunul. Pentru că un bărbat în putere, în Ucraina anului 2026, este deja luat și dus la război. Războiul se duce mai ales cu bărbați tineri, iar femeile, bătrânii și copiii sunt cei care trec podul, înainte și înapoi, cărând în sacoșe ce se mai poate căra.
Poate o să vedem și pacea. Din păcate, pacea se negociază de oameni care sunt departe de podul ăsta și care nu au niciun interes real să o facă. Asta e în afara puterilor noastre. Ce putem face noi e să nu uităm că la câțiva metri de granița României sunt oameni ca doamna Ana și doamna Veronica, care trăiesc realitatea asta zi de zi. Dacă vrei să ajuți sau să înțelegi situația refugiaților din Ucraina, găsești informații oficiale pe platforma guvernamentală de protecție pentru Ucraina și la UNHCR România.
Dacă te interesează discuțiile mai lungi despre societate și despre România, le găsești în interviurile din seria IGDLCC, iar restul materialelor mele sunt în secțiunea Gadget Tech de pe buhnici.ro.
Abonează-te la canal pentru a nu rata episoadele următoare: youtube.com/@gbuhnici
Vrei să vezi materialele extinse, nefiltrate, și să susții astfel de deplasări pe teren? Intră în secțiunea de membri: Devino membru pe YouTube
