Categorie: Editorial

Presa moare de mâna noastră

Dacă sângerează, deschidem cu ea! Ce putea să sângereze mai spectaculos decât un apartament din Brașov cu pereții vopsiți de sângele unui cretin beat, care și-a bătut pitbull-ul? Am intrat în casa mortului împreună cu polițiștii și… nu am simțit nicio emoție. Eram anesteziat de cât de ireal părea totul. Nu cred că am văzut un film horror atât de exagerat pe cât era realitatea unei morți prin sfâșierea de către propriul câine, în propria casă. Câinele a fost luat cuminte și dus în duba poliției. Avea o față tristă. Mi-era milă și de câine și de stăpânul lui adunat de prin casă. Era ora 2 am și mă simțeam gol pe dinăuntru dar știam că măcar voi fi plătit bine pentru un reportaj care va deschide jurnalul de dimineață de la București.

În același an dădeam examenul de licență la Jurnalism. La dizertație am demonstrat legătura directă dintre audiență și violența din știri. Aveam experiență și marfă cât cuprinde. Știam sistemul din interior și aveam acces la audiențe. Știam că fiecare accident, crimă sau incendiu pe care le filmam, aduceau puncte și făceau jurnalul lider de piață. Era încă perioada sălbatică la acest capitol. La începutul anilor 2000, se arătau la știri morți și copii, iar sângele era roșu pe sticlă. Cine nu respecta rețeta, pierdea audiență și venituri.

La Brașov câștigam în 2002, 600 de lei la MixTV și încă 2-3000 de la Antena 1 București, adunaţi la bucată pentru știri, majoritatea violente precum cele de mai sus. Orice propuneam, intrau doar accidente, crime și bătăi. Nu făceau audiență reportajele turistice decât în weekend. Rar… Etapă de raliu? Doar dacă se răsturna un pilot. A nins? Accidente pe DN1. Ați prins ideea. În primii ani de carieră am învățat mai multă medicină cu doctorii de pe ambulanță, ce înseamnă traumatism cranio-cerebral de la șeful de la Neurochirurgie din Spitalul Județean și multă Pediatrie pe Nicopole. Asta se cerea. Asta cerea “algoritmul” audienței de TV. Mi-au fost refuzate zeci de reportaje despre orice altceva așa că m-am specializat pe ce punea mâncare pe masă pentru mine și fratele meu, plus chiria de 64$ în Brașov. Din astfel de știri mi-am luat și primul calculator pe care jucam Warcraft. Apoi am plecat la București, unde sătul de violență, am trecut pe investigație în 2003. Am rezistat încă 7 ani ca reporter de zi, cu tot cu arestul din Bulgaria și câteva procese cu corupți investigați prin România. Am făcut depresie de vreo două ori, gastrită, am stat acasă de câteva ori cu ochi vineți sau tăieturi pe corp. Apoi mi s-a născut fetița și am știut că nu mai pot provoca soarta. Tehnologia m-a salvat in 2011 pentru că îmi plăcea, nu era dură însă simțeam că va schimba totul. Așa am scăpat eu de violență, făcând iLikeIT.

Ce am învățat însă ca reporter de teren? În realitate, știrile naționale și externele nu ar trebui să dureze mai mult de 20 de minute pe zi, cu tot cu un comentariu de la un expert pe subiectul zilei. Pur și simplu nu se întâmplă nimic atât de important cât să umpli cu ușurință o oră de jurnal. De luni până vineri e o cursă infernală împotriva desfășurătorului. Producătorii încropesc exact ca bunicile noastre o cină din resturi și ceva cărniță, când avem. În weekend însă, e îngrozitor de greu. Nu doar că nu se întâmplă mare lucru, dar reporterii sunt deja obosiți, plictisiți și sătui. Ce să le arăți oamenilor? Premieră la teatru? Film nou în cinema? Activități de weekend? Nu se uită nimeni. De aceea se lasă conserve din timpul săptămânii, adică știri atemporale și se completează cu ceva legat de vreme, accidente sau evenimente la zi.

S-a schimbat ceva important din 2003? Da și nu prea. Prezentatoarele trebuie să spună de fiecare dată ca urmează imagini cu impact emoțional dar nu se mai arată cadavre, sângele e blurat și nu se mai dau nume decât în cazuri speciale. A dispărut însă violența în sine? Statistic, România rămâne una dintre cele mai pașnice țări dar nu și la TV. Nu se mai dau toate bătăile, crimele la băutură și nici accidentele nu mai prind atâta sticlă. Nu ne-am săturat toți de sânge, ci televiziunile nu își mai permit reporteri in toate județele ca să surprindă toate crimele sau bătăile la beție sau din gelozie. Și s-a mai schimbat ceva. Reușesc să facă audiență mult mai ieftin. Știu că m-am lungit dar abia acum ajung la întrebarea cheie.

De ce avem televiziuni de știri 24 de ore pe zi, într-o țară cu atât de puține evenimente și incidente violente? Pentru că: Știrile sunt cel mai ieftin mod de a face televiziune de volum.

Cu cât durează mai mult jurnalul, cu atât audiența crește. Acesta e rezultatul unei analize care a dus la lungirea jurnalelor de seară de la 20, la 40 și apoi la 90 de minute în anii 2000. Oamenii intră în această iluzie/capcană că sunt conectați la realitate și lasă televizorul pornit ca un radio. FFWD spre prezent, unde LIVE-ul continuu e branula noastră care ne ține conectați la realitate. Sau cel puțin asta credem.

LIVE-ul a ajuns atât de rentabil încât emisiunile înregistrate sunt considerate prea scumpe chiar și când sunt făcute de doar doi oameni prost plătiți. Prezentatoarele și prezentatorii la costum, care citesc promterul cu seriozitate la televiziunile de știri au salarii mici. Excepția o fac cei cu talkshow-uri în prime time, adică seara când umplu studioul și întorc subiectul pe toate părțile cu invitați îmbrăcați la costum despre care bănuim că sunt vocea națiunii și rațiunii. E mai ușor să angajezi analiști și crainici decât reporteri de teren. Terenul și investigația sunt grele și consumă timp. Nu te fac vedetă și, implicit, se plătește prost. În plus, cei tineri vor sa facă știri din tastatură, pe surse de pe net și apoi să le prezinte îmbrăcați frumos la cameră. Apropo… Caut sa angajez reporter de teren pe domeniul construcțiilor, energii regenerabile și imobiliare de ani de zile. Am primit zeci de CV-uri. Toți caută muncă de birou deși anunțul cere clar muncă de teren. Se vede cu ochiul liber că știrile de la noi devin tot mai puțin documentate pentru că nu mai avem oameni dispuși să caute și să răscolească în lumea concretă, în noroi, în arhive, în instituții sau biblioteci. Ce să vezi? Dovezile nu se găsesc doar pe net.

La cât de slabe sunt, ar fi trebuit să se mai rărească dar noi încă avem atâtea așa-zise televiziuni de știri pentru că rămân extrem de profitabile, în acest format. Știrile în sine sunt puține și slabe. Televiziunile nu se bazează însă pe ele. Sunt mai întâi locuri de dezbatere și interviu. Se folosește multă arhivă, imagini de pe net, chiar și poze… la TV. E mai ușor și mai ieftin să iei un interviu pe Zoom sau Skype. Îmi amintesc cum prin 2010 încă aveam mereu colegi pe drum spre o transmisiune de la fața locului undeva prin țară. Am făcut și eu zeci de mii de kilometri spre locul faptei și înapoi. Prin zăpezi, inundații sau în creierii munților.

Acum, transmisiunile LIVE de la fața locului au devenit rarisime. Nu vi se face dor uneori de corespondenții speciali care transmiteau dezastrul de la fața locului? Acum, chiar si când preiau legătura, majoritatea reporterilor sunt în direct din redacția de știri, din curtea televiziunii sau la doi pași de sediu printr-un cablu suficient de lung sau o conexiune online. Lângă ei se derulează imagini filmate de un amator cu telefonul. Oamenii încă își imaginează echipe de sute de reporteri și producători în spatele prezentatorilor de pe sticlă dar de fapt sunt doar o mână de oameni sătui și prost plătiți care ies din incintă tot mai rar. Mai sunt puțini jurnaliști cu diplomă sau minimum patru ani de experiență, într-o redacție de știri. Cameramanii sunt și șoferi. Reporterii sunt de multe ori și cameramani și șoferi. Uneori șoferii sunt celelalte două.

Deraiez încă o dată. Știți câți reporteri m-au sunat pentru punctul de vedere pe care îl cere etica jurnalistică în ultimele două luni? Doar unul. Am fost însă subiect de dezbatere zeci de ore. Judecat îndelung de psihologi, doctori și deontologi, care nu cer salariu dar generează audiență aproape gratis la televiziuni de… știri. Nimeni din studiourile acelea nu s-a întrebat dacă nu ar fi fost obligatoriu din punct de vedere profesional, moral și legal să îl sune pe… bolovanul pe care îl demolau la o televiziune de știri. Nici măcar televiziunile de știri. Ce să mai spun de site-urile lor, pline de aberații sinistre și minciuni făcute doar să adune clicuri. În fiecare zi, cel puțin un titlu omoară pe cineva celebru, ca apoi să afli în text cu totul altceva.

Dacă te uiți la studiourile mari cu ecrane uriașe pe pereți, televiziunile trăiesc încă bine din banii de publicitate, chiar dacă bugetele, aparent, scad. Da, bugetele media se mută inevitabil spre online pe măsură ce mărcile descoperă că toată lumea are smartphone cu net, adică tot un ecran pe care pot ajunge imagini mișcătoare.  Asta nu este însă o problemă pentru investitorii în televiziuni. Ei nu mai au nevoie de jurnaliști pretențioși pentru a face rating și să vândă publicitate. Au nevoie de purtători de microfon și recitatori de întrebări banale pentru politicieni. De ce pentru politicieni? Pentru că aceștia sunt principala sursă de venit și nu vrei să superi vaca de la care iei lapte. Vă dați seama ce sistem pervers au creat politicienii noștri? Cu banii noștri plătesc televiziunile să le spună părinților, bunicilor, unchilor și mătușilor tale cum să gândească și să voteze. Tu nu te uiți la TV de silă dar nici nu prea votezi. Ai tăi se uită de plictiseală și singurătate. O mână de specialiști care înțeleg fricile românilor, apasă pe punctele sensibile non-stop. O stare perpetuă de breaking-news și news-alert despre nimic. Televiziunile de știri de la noi nu sunt despre informație, ci despre distragerea atenției. Tu crezi că ei se finanțează din pauza de publicitate dar acolo e mărunțișul. Banii adevărați vin de la partide, așa cum o confirmă și investigația Recorder.

Există însă competiție și între hiene. Oricât de mică e țara, trebuie împărțită în tabere. De aceea vedeți cum televiziunile au înclinat spre o anume parte din politică. Dacă vrei bani de la socialiști, trebuie să le promiți audiență record de la pensionari și categorii defavorizate. Dacă vrei de la liberali… habar nu am ce trebuie să faci pentru că noi nu mai avem liberalism. Între timp, se fac că ignoră naționaliștii, care cresc de la o zi la alta. Problema este că pe mijloc nu va supraviețui nicio televiziune. Cine nu își creează un nucleu puternic de audiență dintr-o tabără politică, nu se va putea baza pe banii din reclame politice, că nimeni nu plătește ca să fie pace.

Pe termen mediu și lung aceasta pare singura soluție de finanțare pentru televiziuni, deși nu am inventat noi românii, asta. Diferența e că în SUA, spre exemplu, FoxNews nu încasează de la guvern banii, ci de la susținătorii partidului republican prin donații spre așa-numitele SuperPac. MSNBC a atras stânga și încasează de la democrați. CNN a înclinat târziu și are deja mari probleme financiare pentru că banii din reclamele obișnuite din pauza publicitară scad și nu vor mai reveni la nivelurile din anii 2000. Vedeți deja similitudini cu televiziunile de la noi?

Strălucirea jurnalelor de la ora 19 din anii 2000 – 2016 nu cred că se mai întoarce. Nu mai avem corespondenți speciali. Nu mai avem reportaje, investigații. Nu mai avem elicoptere. Nu mai avem care de transmisiuni care să poată da în direct de la fața locului de oriunde. Reportajele, investigațiile și transmisiunile din locuri fierbinți au devenit excepția. De ce nu vedem corespondențe din Germania referitoare la criza gazelor sau de la Bruxelles? Din Ucraina despre război, din Afganistan despre foamete. Poate e prea departe. OK, să revenim în România. Când ai văzut ultima dată politicieni de vârf investigați, șefi de instituții sau companii prinși cu camera ascunsă de jurnaliști de TV? Dar măsuri luate după asta? România Te Iubesc e o emisiune extrem de importantă. Fără publicul care să ceară însă măsuri de pe urma dezvăluirilor, rămâne doar atât. Jurnalismul independent, făcut cu cel puțin 3 puncte de vedere, mărturii și dovezi e acum ieșit din… normal. Trebuie sărbătorit si apreciat pentru că e pe cale de dispariție. Și nu avem înlocuitor. Recorder pe internet nu e de ajuns. Cu toții trăim cu impresia că am văzut deja reportajul înainte să înceapă și știm exact concluzia. Suntem amorțiți și lipsiți de reacție. Dacă nu facem ceva de pe urma acestor investigații, devenim complici. Vom fi complici la asta dacă nu facem ceva ca să cerem măsuri și remedieri când câinele de pază al societății ne arată hoțul prins la furat. Altfel, hoțul va pune câinele pe labe. Un câine îl ascultă și apără pe cel care îl hrănește, nu pe cel care plătește mâncarea.

Și nici măcar nu am ajuns la problemele importante. Părem atât de sătui și obosiți de pandemie și război că am amânat orice alt subiect. Dar când vorbim în piața publică despre lucrurile care contează cu adevărat? Avem în fața noastră catastrofe și oportunități cât pentru trei generații. Care e locul de unde ne informăm din surse verificate, imparțial și într-o ordine sănătoasă a priorităților? Știm deja că facebook sau tiktok nu sunt soluția. Site-urile televiziunilor de știri sunt cu mici excepții niște batoze de clicuri. Dar jurnalismul de calitate nu e Opțional. Este ca sistemul imunitar. Fără jurnalism e “liniște”. Ca acum. Infecția se extinde și nu va mai putea fi oprită.

Trebuie să facem o distincție însă. Televiziunea comercială încă mai livrează divertisment iar jurnalul de știri de seară păstrează un nivel de minimă decență la posturile vechi. Televiziunea de știri în schimb, devine un monstru diform, sub ochii noștri. Implodează și distruge jurnalismul în timp ce se transformă în business și atât. Nu e de mirare că jurnaliștii buni au plecat de mult iar din spate nu vine mai nimeni. În plus, prea puțini jurnaliști rămân jurnaliști când pleacă din TV. Mulți caută un job de PR, merg în agenții de publicitate sau la o instituție a statului. Devin sistemul imunitar al celorlalți, al instituțiilor, al companiilor, nu al nostru, al societății. Pierdem un bagaj de experiență ce s-a acumulat greu după Revoluție, ceva ce nu poate fi recuperat ușor. Noua generație vrea să fie influencer, nu reporter de investigație. Jurnaliștii de modă veche nu sunt antreprenoriali și nu se adaptează la digitalizare. Ei vor salarii fixe și libertatea să nu se streseze de încasările companiei. Oricât mi-am încurajat foștii colegi să-și urmărească publicul pe internet, puțini dintre ei o fac. Nu îi condamn. E greu să fii bun profesionist când trebuie să te gândești zilnic la facturi. Nu avem un loc potrivit pentru ei după prăbușirea televiziunii.

Mă hazardez să prezic că după acestă pandemie și război, când revenim la… normal, jurnalul de știri de unde aflam toți cum merge lumea va apune definitiv și nu va fi înlocuit de ceva egal ca impact. Lumea nu mai e acolo la ora 19. Poate tu ești pe YouTube pentru content de calitate. Copii sau cei plictisiți de TV sunt pe algoritmul de pe TikTok și Facebook. Televiziunile de știri se mulțumesc cu cei din segmentul 55+, care încă mai stau pe canapea, fără smartphone în mână sau un cont de Netflix sau Disney+. Tineri și bătrâni, care nu vorbesc între ei, își fac idei și priorități diferite, de multe ori contrare. Nu ai senzația că atunci când mergi la ai tăi, îți regurgitează cu obidă aberații de la TV? Sunt obsedați de ocultă, puteri asupritoare și conspirații. Cu toate acestea, noi chiar avem probleme reale și urgente, care ne cer atenția ca grup mare, ca țară, regiune, planetă. Cum facem să aflăm ce e cu adevărat urgent? Chiar e OK că nu ne pasă cine conduce și cum o face? Uite un test rapid de atenție. Știi cat va fi întreținerea la iarnă? Știi care e gaura la pensii și sănătate și cu ce dobândă se împrumută România? Știi ce impozit vei plăti pentru casa ta la anul? Știi cât e inflația? Știi când a dat ultima dată un interviu președintele țării? Câți miniștri din Guvern poți numi? Ai auzit de legile siguranței naționale? Ce știi despre plagiatul primului ministru?

Nu e distractiv să te intereseze toate astea dar e important. Distracția și distragerea totală a atenției de la ce e important e ca fiertul lent al broaștei până moare subit. Trebuie să îți pese!

Dacă ai citit până aici și nu m-ai înjurat încă, înseamnă că încă mai crezi că poți face ceva, că e responsabilitatea ta să ceri socoteală. Nu am să îți dau soluții și nu cred că e treaba mea să le spun oamenilor ce vor să audă. E treaba mea să atrag atenția. E treaba ta să faci ceva. Ce ai de gând?