Categorie: Editorial

Oglinzile, croitorul şi popa (3 din 3)

Oglinzile, croitorul și popa (1 din 3)

Oglinzile, croitorul și popa (2 din 3)

Preotul genunei

Primele două păţanii sunt însă glume copilăreşti pe lângă duşul rece din altarul bisericii Sf. Silvestru.

Dincolo de taina cununiei, lecţia de morală creştină din predică mi s-a părut de maximă elocvenţă: “Prea mulţi tineri se căsătoresc fără să mai treacă şi pe la biserică pentru binecuvântare!” Înclin să îi dau dreptate ca orice ortodox, după care îmi amintesc senzaţia penibilă de la ultimul botez, într-o biserică de cartier din Militari. Preotul m-a scanat de jos până sus şi când a ajuns la cap, preţul său fără chitanţă crescuse progresiv de la 200 la 900 de lei. Plus avansul pe care nu mai recunoştea că îl primise. După câteva zile a avut tupeul să mă mai şi sune ca să îmi ceară favoruri.

Dar să revenim la Silvestru…

Tactica e simplă. Când dai să pleci, îţi aminteşti de certificatul de căsătorie. Naşul îşi asumă automat drumul spre altar unde preotul aşteaptă cu un zâmbet curtenitor. Urmează câteva fraze pline de înţelepciune, după care îţi dai seama că nu îţi va da ieftin certificatul. Vrea să bagi mâna în buzunarul tău ca să îl umpli pe al lui. Un şantaj lipsit de subtilitate. Preotul este acolo să te jecmănească şi este pregătit să îţi ia banii cu dexteritatea unui cameleon. Limba lipicioasă simte gustul bancnotelor înainte să le vadă şi porneşte spre ele cu precizia unui vânător de insecte multicolor.

Eu îi spun că 1300 de lei este exagerat şi nejustificat, el spune că: “Aşa e la noi, la Silvestru”. I se spune contribuţie benevolă dar nu se afişează nicăieri. După câteva tentative de negociere a tarifului, apelez la tacticile lui. Îi amintesc de ce a spus în predică despre tineri. “Nu credeţi că se simt jecmăniţi la biserică şi de aceea se abat de la tradiţia creştină? Nu vă e teamă că bătrânii de pe urma cărora huzuriţi se vor duce în pământ iar bisericile se vor goli?” Cuvintele mele ricoşează fără să zgârie armura de nesimţire preotului. Sunt conştient că ultima soluţie ar fi să trec de la dialogul elegant şi tăios la mahala. Refuz să înjur în altar şi mă recunosc înfrânt. Preotul îmi ia ultimii bani lichizi din buzunar şi pleacă fericit acasă la volanul maşinii lui premium.

Cavalerul de onoare mă avertizase că tocmai ce îi filmase pe cuvioşii preoţi cu camera ascunsă cerând mită cu tupeu. Au apărut şi la ştiri, Patriarhia a condamnat public gestul şi apoi… nimic. S-au întors fiecare la turmele lor de oi credincioase, dătătoare de foloase trebuincioase unei vieţi pline de evlavie în sânul clerului atotputernic şi suveran.

Neputinţă!

Asta e senzaţia cu care te lasă fiecare dintre cele trei episoade. E o minune că lucrurile funcţionează chiar şi prost când nu poţi fi sigur de nimic în România. Jungla de beton nu are praguri şi nici repere. Ne-am obişnuit să ne plângem că legea nu funcţionează până când ajunge la noi şi cerem încă o excepţie. Dintr-o sumă infinită de excepţii se hrăneşte haosul pe care îl urâm cu toţii dar în care ne complacem precum porcii în noroiul cald.