M-am obișnuit să văd Italia numai din goana de la un reportaj la altul. De la o baracă de nomazi sub un pod care colcăie de șobolani, până la Chestură după un roman acuzat de crimă, viol sau tâlhărie. Oricat de urat ne-ar trata uneori presa italiană, trebuie sa admitem ca „răii” noștri ne-au făcut în 2007 să ne rușinăm că vorbim românește pe străzile Romei sau ale oricărui oraș din peninsulă. Și când credeam că nimic nu ne mai poate spăla de rușine, ne trezim invitați de onoare la Carnavalul de la Veneția.
Așa că am mers să văd minunea, prea puțin încrezător că poate fi adevărat. Am trăit însă o revelație. Noi, românii, suntem acasă la Veneția. Nu mă refer doar la vânzătorul de la magazinul de măști, ori de fata care servește la cafenea sau chelnerul de la terasă. România are la Veneția o casă. Un palat. Institutul Cultural Român. Unde mai pui că suntem invitat de onoare, și unicul de altfel, din pavilionul Italiei de la Bienală. Am început să cred ce se întâmplă după ce am vorbit cu directorii de turism și de cultură ai Veneției care nu mai conteneau să ne laude. Îmi povesteau că au fost în România. Știau de Sibiu, Brașov, mănăstiri sau Deltă despre care vorbeau fascinați. Spun despre noi că avem valori și talente și tot ce ne trebuie ca să facem turism cultural, așa ca Veneția. Nici o vorbă despre scandaluri, hoții și criminalii noștri. Senzația într-un astfel de moment este de respect și umilință pentru acești oameni care încearcă să ne trateze privind dincolo de aparențe. Italia ne întinde o mână caldă atunci când suntem în cea mai proastă lumină de ani buni. E ca și cum ne-ar spune: „Hai să uităm ce a fost. Vino la noi, la masă!” Cu imaginea aceasta în minte, am mers apoi la parada călușarilor, caprei și tarafurilor noastre aduse la Veneția să ne reprezinte. Cineva îmi spunea că arătau penibil printre costumele spectaculoase din Veneția. Eu spun că arătau perfect. Am reușit să fim pata de culoare. Energia călușarilor și a mascaților noștri a încălzit aerul umed și rece dintr-o Veneție ploioasă și sufletele turiștilor. Ai noștri au trecut pe străduțe și poduri ca un val de căldură care a ajuns până în Piața San Marco. Așa că m-am lăsat prins și eu. Mi-am pus o mască tradițională românească făcută de artistul Paul Buță, de la Galați și am defilat alături de ai noștri. Am făcut să râdă zeci de oameni și am speriat turistele japoneze cu masca mea din mănuși, cârpe, coarne de vacă și dinți de fasole. Și atunci mi-am dat seama de ce ne iubește Italia. Îi aducem ceva bun, ceva ce italienii încep să piardă. Energie, bună-dispoziție și tradiții adevărate.
Poze de calitate prin amabilitatea colegului Zsolt Vago.