„Câţi kilometri de autostradă va avea România la finalul mandatului dumneavoastră în fruntea ministerului transporturilor?” Este întrebarea de căpătâi, care bântuie fiecare drumar şef din momentul în care ajunge în biroul din Palatul CFR, sediul ministerului transporturilor şi infrastructurii.
Nu contează că trenurile zboară de pe şine mai ceva ca în India, deşi circulă de trei ori mai încet decât acum 100 de ani, pe vremea când aburul făcea treabă mai bună decât motorina, că aeroporturile sunt atât de mici încât ne jignim orice turist care ajunge pe Băneasa, ori că vapoarele noastre nu interesează călătorii şi transportatorii deşi Dunărea este „autostrada fluvială” a Europei. Pentru alegătorul român contează kilometrii de asfalt pe care poate merge cu măcar 130 de kilometri pe oră. Pe bună dreptate.
Că de avioane nu avem nevoie decât o dată sau de două ori pe an şi atunci ne sacrificăm şi facem scandal în aerogările noastre uitate în câmp, fără legături la autostrăzi sau reţeaua de cale ferată; pentru că oricum trenurile nu mai sunt la modă şi se mişcă în reluare; iar vapoarele…