Greșeli din care am învățat în 2020

Salutare și bine te-am regăsit în valul 2 al pandemiei de coronavirus sau e încă primul? Acest clip e mai degrabă un fel de text pentru cei care preferă să vadă și să audă în loc să citească. O variantă scrisă este însă pe blog. Dacă vrei doar lista de ponturi fără editorialul de introducere, dă skip. Minutul e în descriere. Să începem.

Deși nimeni nu are curajul să recunoască, suntem deja într-un rahat mai mare decât în februarie 2020, pe mâna noastră. Guvernele s-au speriat de recesiune și au relaxat starea de urgență iar noi ne-am obișnuit cu ideea că virusul e pe undeva pe aici…  asta dacă ești din cei care cred că există și oricum, dacă există încă nu a ajuns la noi așa că să ne mai lase ăștia cu breaking-news-urile lor nonstop, că nu ne mai pasă. Chiar, când te-ai uitat ultima dată la știri? Mhm…  Da, sunt unii infectați și numerele cresc dar nu a murit niciun prieten sau vreun membru de familie, așa că… mai vedem noi. Plus că acum au venit și inundațiile de prin Mureș sau era Timiș și sunt atâtea știri neinteresante cu case luate de apă că ne vine… chiar, nu mai bine scrollez puțin prin feed să mă simt mai bine…? Trăim vremuri în care bunicii se uită la televiziuni tâmpite, părinții se informează de pe facebook și copiii lor de pe instagram… pardon, TikTok. Nimeni nu mai știe care este știrea zilei, ce se întâmplă și mai ales de ce. Suntem ca la manualul de tâmpenie. Ne înstrăinăm unii de alții dar și de realitate în timp ce suntem cu toții sub un asediu lent și obositor, cel al pandemiei pe care fix plictiseala noastră o amplifică.

Teoria spune așa: De pandemii se scapă în două feluri. Varianta 1, virusul este eradicat prin vaccin ori supraviețuiește cine poate și Varianta 2, ne obișnuim că virusul este aici și va fi cu noi multă vreme. Varianta a doua e cea în care ne scăldăm acum. Cine spera că pandemia este o cursă de 100m garduri, a aflat că de fapt e un ultramaraton în care alergăm desculț și fără hartă. Cine spera la o soluție miraculoasă sau dispariția subită a virusului confundă materiile. Dacă încă mai crezi conspirații . Una peste alta, e clar că nu ne mai întoarcem de unde am plecat și nici nu știm unde ne ducem. Cine mai spera la vechiul normal și nu s-a adaptat, a văzut în mai și iunie cum banii și munca i s-au împuținat în continuare iar viitorul apropiat este incert. Și nu mă refer la concediul de vară sau la cel de la iarnă. Apropo, voi mai faceți planuri mai lungi de trei luni?

Probabil de aceea am ieșit cu toții de prin case, că nu mai plănuim nimic și mergem din inerție, de foame ori din anxietate. Am ieșit toți. Nu arăt cu degetul, că nici eu nu sunt mai breaz. Sunt unul din cei care nu mai vrea acasă. Mi-e frică și de criză dar și de moarte dar mai ales… nu mai vreau să stau închis în casă ca la închisoare. Da, la domiciliu tot închisoare este. Că e la garsonieră, în bloc sau la casă cu grădină, crede-mă, e tot închisoare. La un moment dat ți se ia de toate și de tot. Un petic de grădină ajută, nu zic nu, dar de ce sunt și eu deprimat dacă am și casă și grădină? Pentru că problema nu e 100% despre locul unde stai, ci absența socializării. Suntem animale sociale. Umanitatea a ajuns specia dominantă de pe planetă pentru că este socială, adică putem vorbi unii cu alții nu doar cu pumnii și picioarele, ci cu vorbe și ne organizăm ușor în grupuri mici și mari. Nu te deprima de tot. Da, avem tehnologie și putem socializa de la distanță că oricum ne dăm mai multe mesaje decât ne sunăm dar prin tehnologie nu transmitem senzații și sentimente la fel. Cu toții vrem să simțim, avem nevoie disperată să simțim pe cineva și să ne simțim în siguranță. 

Suntem anxioși, pentru că nu vedem pericolul care poate fi tocmai în aerul pe care îl respirăm… fix acum. E ca în Matrix… (cut – do you think that’s air you’re breathing?) E o luptă inegală și perversă. Virusul ne folosește tocmai aceste atuuri ale speciei noastre, socializarea și nevoia de a fi împreună. Acolo unde ne salutăm cu o strângere de mână, unde conversăm, ne sărutăm sau pur și simplu muncim cot la cot, hop și virusul. E ca la 6 din 49 iar premiul cel mare e să nu te infectezi dar nu o să știi dacă nu ai trecut milimetric pe lângă tulpina aia ucigașă care blochează plămânii. De aici distanțarea fizică, atât de necesară, care devine un fel de pedeapsă dată de un vătaf pe plantația de sclavi. 

Nu vreau să par pesimist și prăpăstios. Dimpotrivă, pentru cei din jur eu sunt de obicei locomotiva care speră, crede și construiește viitorul. Așa am ajuns aici, împreună cu toți ai mei. Am crezut mereu că totul va fi bine și spun asta zilnic de ani și ani. Unii dintre colegi chiar credeau că îi iau la mișto când le spuneam asta până s-au convins că de fapt e pe bune. 

Totul va fi bine, Daniel! Mâinile în aer și spune cu mine.  Totul va fi bine! 

Altfel cum făceam toate chestiile astea aproape imposibile într-o țară chinuită ca România? Optimismul meu e însă ținut într-o lesă lungă de realism. Realitatea imediată nu este roz, e mai degrabă gri cu maro dar tot are oportunități pe care un supraviețuitor de cursă lungă nu le poate rata. De aceea am de gând să nu mai fac chiar toate prostiile din valul întâi de pandemie. Da, mă aștept să stăm din nou curând acasă și o să ne izolăm și singuri de frică dacă nu ia măsuri guvernul. Când și dacă se va întâmpla, ține minte:

Work from home nu înseamnă să muncești de acasă toată ziua, din bucătărie, de pe WC sau din dormitor. În prima săptămână eu am transformat singura masă, cea din bucătărie, în birou. Zile la rând am mâncat lângă tastatură și printre scule de filmare până mi-am dat seama că distrugeam rapid sfințenia acelor minute în care ne strângem ca familie la masă. În plus, munceam ca apucatul, non-stop, chiar și când mâncam citeam sau răspundeam la ceva. Așa nu. Apoi am dat sculele jos și le puneam iar la loc dar senzația aia proastă tot rămânea. Deci masa din bucătărie, nu! 

Să mă mut pe canapea? Păi, eu de pe canapea nu pot scrie și e oricum o idee proastă pentru coloană și nu numai. Ăia mici care dau din coadă mor la peste 37 de grade și cu ei viitorul familiei. Din pat ar fi chiar mai rău decât de la masa din bucătărie și nu doar pentru cervicală sau moștenirea ta genetică. Nu cred că vrei să îți prăjești ochii așa devreme până faci burn-in de vezi emailuri când pui capul pe pernă și nici să auzi clicuri de tastatură care nu există. 

Ce spun este, nu transforma “acasă” în “la birou”. Da, e mană cerească pentru corporații mai ales. Mă și aștept ca multe din ele să vadă “oportunitatea” de a mai închide din sedii ca să le dea angajaților “libertatea” să lucreze de oriunde. Chiar așa, cum ar fi să cotizeze și compania la chirie pentru metri pătrați din bucătărie de unde faci videoconferințe? Glumesc desigur… nu-i așa… Nu râd însă când spun că munca de acasă este un compromis temporar iar tehnologia pe care avem mare noroc că o putem folosi acum pentru a comunica e doar o proteză care o să facă viermi la rană după vreo 6 luni. După un an e deja utopie să mai crezi că oamenii tăi chiar lucrează de acasă. Vei afla că răspund la emailuri din mașină pe drum spre creierii munților sau unde și-au mai luat ei lumea în cap iar task-urile sunt mimate, nu bifate. Știu că deja o simți și tu. Deși muncim pe rupte de acasă de vreo trei luni, ne înstrăinăm de colegi, de echipă și încet dar sigur de companie. 

Nu există soluție miraculoasă deși studii despre astfel de scenarii s-au mai făcut. Până nu ne frigem singuri, nu ne învățăm așa că eu, înainte să îmi învăț lecția le-am făcut și pe următoarele.

  1. Somnul. Culcatul după 2-3 am pentru că pur și simplu… mi-era lene să mă pun în pat. Apoi trezitul greu și morocănos după ora 10.
  2. Mâncatul de plictiseală. Da, chestia există. De unde și vorba care mă obsedează acum. Nu ți-e foame, doar te plictisești!
  3. Dependența de telefon. Nu e normal să stai cu ochii în telefon 8 ore, nu-i așa și să ți se descarce telefonul mai repede acasă decât la birou, nu? 
  4. Uitatul la știri inutile care mă făceau să mă gândesc numai cum umplu rafturile, toată ziua. Nu a mai stat televizorul deschis cu orele pe știri din 2017 ca în valul întâi de pandemie.
  5. Cumpărături exagerate. Încă mai am rămase câteva kile de făină și am aruncat la comport 1 kilogram de drojdie proaspătă, care… evident a expirat. La fel ca maiaua care nu mi-a ieșit.
  6. Îngrijorarea exagerată că ceva se poate întâmpla cuiva drag, unui coleg, cu noi toți. E greu să gândești clar când hormonii fricii îți inundă creierul. 
  7. Frustrarea că nu citesc așa cum îmi propusesem. Nu, nu am terminat nicio carte în pandemie, deși înainte citeam sau ascultam căști aproape zilnic.
  8. Dezamăgirea că am atâtea idei de materiale video în minte dar nu m-am putut organiza să le scriu și să le pregătesc. 

În fiecare zi m-am culcat pedepsindu-mă pentru toate acestea. Practic, o bună parte din pandemie mi-am pierdut-o din toate punctele de vedere, în loc să o folosesc în folosul meu, așa cum ar fi trebuit. Da, trebuia și puteam face câteva lucruri extrem de importante. M-am lăsat copleșit de muncă sub un morman de emailuri, telefoane și conferințe și încă mă mai scufund sub ele în anumite zile. Da, am muncit și muncesc în continuare extrem de mult pentru că banii se fac mai greu în 2020 dar acum nu mai sunt în panică. Văd luminița de la capătul tunelului, îmi place ce văd în oglindă și sunt mai bine cu mine și cu cei din jurul meu. Sunt câteva lucruri care mi-au ieșit mult mai bine decât speram deși nu sunt tocmai pe cele care mi le propusesem în martie 2020. Hai cu încă o listă.

Grădina. 

După trei ani de la finalizarea construcției, casa noastră și-a arătat acum maxima valoare. E foarte frumos la noi acasă dar în 2020 grădina iese cel mai mult în evidență. Plantele s-au maturizat și acum sunt absolut superbe. Din băiatul de oraș care dădea puțin prin grădină, m-am transformat într-un grădinar destul de priceput și mi-am petrecut ore afară în fiecare zi pentru a săpa gardul, completat compostul, mutat pinul și alte flori dar mai ales operațiunea de îndreptat gazonul. Mi-am descărcat nevoia de control în îngrijirea și tunsul la perfecție al ierbii, am făcut ordine în magazie și am făcut reparații și îmbunătățiri amânate de mult, cum ar fi spre exemplu țeava de apă pentru spălat mașina, care era spartă încă din șantier. Timpul petrecut afară m-a calmat și m-a resincronizat la ora de acasă. Ca să mă asigur că îmi păstrez bunul obicei, mi-am promis că îmi beau cafeaua afară și așa fac de două luni. Îmi iubesc grădina și acum și ea mă iubește înapoi, cu tot cu sculele mele de toate felurile.  

Somnul.

Exact ca broasca fiartă lent dar sigur, toți ne obișnuim să devenim workaholici. Mi-e groază când îmi amintesc cum putea funcționa după patru ore de somn în timpul șantierului casei spre exemplu sau cum legam deplasări uneori aproape una după alta. În ultimele patru luni am reînceput să dorm destul. Nu dorm încă normal, adică de la ora 22-23 cum ar trebui dar depășesc constant 7-8 ore și încerc să plătesc așa datoria de somn din ultimii 20 de ani. Faza e că dobânda nu o mai recuperez, și mă refer aici la unele probleme de sănătate pe care le voi duce toată viața. Măcar acum sunt mai puține și am tot mai multe zile bune.

Greutatea.

Somnul mai mult dar și mâncatul acasă, cu măsură mi-au adus un alt câștig vizibil. Toate hainele din 2019 îmi sunt largi pentru că acum sunt mărimea M. Greutatea nu mi-a scăzut însă dramatic, ci mai degrabă procentul de grăsime e mai mic. Am continuat să fac fasting în reprize de 18 ore zilnic, ba chiar am ajuns și la reprize de 24 de ore cu ușurință. Lorena gătește fenomenal și foarte sănătos iar digestia mea e acum mai bună ca niciodată. Credeam că așa sunt eu, constipat și balonat însă de fapt problema nu cerea o pastilă, ci o dietă mai normală. Carne mai rar, legume zilnic, fibre din plin și lichide. Dacă ai sub 30 de ani, învață să îți respecți devreme stomacul și colonul pentru că nu vei câștiga nicio luptă cu sistemul tău digestiv. 

Familia.

Cei mai mulți bărbați care fac deplasări se împacă devreme cu ideea că nu își pot vedea copiii crescând la fel de mult ca soțiile. Ba chiar și cei care muncesc mult aproape de casă, vin frânți seara și greu găsesc energie sau chef să petreacă timp cu copilul. Eu mă calific la ambele. Devenise dureros să văd cum fetița mea mă recunoștea de tată dar prea puțin de prieten. Nu eram o opțiune pentru a cere ajutor sau pentru joacă. După câte-o perioadă aglomerată, veneau câteva zile mai apropiate și lucrurile se mai încălzeau puțin după care o luam de la capăt. În 2020 simt că mi-am recuperat însă rolul de tată. Îmi văd și simt fetița crescând. Ne jucăm și povestim, ne mai certăm și ne împăcăm. Suntem o familie așa cum știm că trebuie. Nu voi recupera toate amintirile pierdute dar știam ce sacrific. Acum suntem bine și vom fi tot mai bine împreună iar în viitor voi fi și mai selectiv cu plecatul de acasă.

Mintea mea.

De aproape doi ani fac terapie psihologică. Toți avem nevoie să ne ajute cineva să lăsăm jos rucsacul cu bolovani iar acasă nu cred că e locul potrivit unde să descarci nenorocirile din trecut. Nu știu cum arată un atac de panică și nici nu sunt un caz clinic dar știu că terapia funcționează. La fel ca și fastingul, dieta, sportul și dușul. 

Sportul.

Nu îți țin teorii despre fitness că sunt destule motivaționale peste tot. Îți spun doar ce a mers pentru mine. Nu am slăbit prin sport ci prin dietă. Nu dau rețete și diete că nu sunt specialist. Pe scurt, am făcut fasting și am mâncat mai sănătos, gătit de mâinile noastre. Mai puțini carbohidrați proști, mai multă grăsime sănătoasă, carne bună cu măsură și legume, multe nuci. Sportul doar m-a ajutat să scap de centimetri din talie și mi-a îndreptat cocoașa. Încă lucrez la asta și știu că voi lucra multă vreme ca să ajung unde trebuie. Sunt recunoscător Lorenei și Ionelei pentru răbdare. Nu îmi plăceau antrenamentele și încă mă forțez să nu îmi zboare mintea când fac abdomene dar îmi place atât de mult cum mă simt după antrenament plus că acum pot purta din nou și altceva decât tricouri negre largi fără jenă. 

Muntele.

Deși născut și crescut la Brașov, nu am dat niciodată kilometrajul peste cap pe munți. Din vara lui 2019 am reînceput să urc, acum cu fetele mele și trebuie să spun că este cel mai grozav lucru. Ultimele patru ture din Bucegi sunt de acum amintiri pentru toată viața. Îți spun doar atât. Pe munte vei spune WOW ca un copil… de mai multe ori în aceeași zi. Te rog doar să nu urci îmbrăcat de stradă și ia cu tine și un sac de gunoi pe care să îl aduci jos plin, cum ne-a învățat David Neacșu într-un podcast recent. 

Și gata. Uite că și fără izolare la domiciliu am găsit timp de scris în cele din urmă dar deja casc că e aproape de miezul nopții și… vezi punctul 1 de mai sus. Mă opresc aici dar te chem să ne spui tu ce ți-ai propus și mai ales ce ți-a ieșit în ultimele trei luni. Nu ne-a pregătit nimeni pentru vremurile acestea dar până la urmă tot vom trece peste ele. Important e să și învățăm din greșeli ca să mergem în sus și înainte. Numai bine!

 

Ultimele articole

Articole recomandate

1 Comment

  1. Felicitări foarte uman scris. Human to human. Te urmăresc de mult, în ultimul timp mai puțin deoarece ma enervează formatul video al articolelor, prefer articolul scris, ca acesta.

Leave a reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.