Îmbătrânesc rapid sub proprii mei ochi. Am 27 de ani dar simt cum mă detaşez de realitatea tânără, fresh, nonconformistă. Şi eu care mă credeam progresist, receptiv la ce e nou, pasionat de oameni şi tehnologii. Azi aflu însă că nu sunt EMO. Există până şi o secţiune pe wikipedia pentru aşa ceva. Doamne sfinte!
Mă uit la televizor şi văd cum se desface sub ochii mei un spectacol grotesc cu tineri care aduc a „Michael, Michael, te iubim!”. Sau un fel de război de genul „Auzi, fă, tu eşti depeşistă sau rocheriţă?” şi alte de gen. Unul spune că el nu este „emoist” dar are prieteni retraşi şi plângăcioşi. Unul vine în studio să se plângă că nu e băgat în seamă, că oamenii îl tratează nepotrivit. Revăd a nuştiucâta oară stereotipul adolescentului la pubertate care tocmai a descoperit că lumea este mai întinsă decât cartierul său şi că pe pământ există suferinţă. Mult mai multă suferinţă decât interdicţia de o săptămână la calculatoru pentru că tata l-a pedepsit şi i-a luat mouse-ul. Aşa că începe să sufere. Mult. Totul se exacerbează până când unii ajung să se sinucidă pentru motive de care nu şi-ar aminti după zece ani. Că s-au certat cu mama, cu iubitul, că au picat nu ştiu ce examen. Le-aş oferi o călătorie gratuită până la Darfur. Să vadă cum suferă cu adevărat peste un milion de suflete. Pentru motive pe care el nu le simte în metropolă şi slavă revoluţiei din 89 poate nu le va mai simţi vreodată. Lipsa unui acoperiş deasupra capului şi FOAMEA! Foamea adevărată, dură, usturătoare pe maţe, chinuitoare şi îndelungată de mâncare. Nu de carte, de iubire, de internet, de punk, de sex.
Intrăm aşadar în rândul civilizaţiei. Avem şi noi copii stresaţi, supăraţi, scăpaţi din mână. Încep de mici cu obezitate sau anorexie încă de la 6 ani. Pe la 14-18 ani sunt inadaptabili ori se organizează în găşti de huligani, care îi bat pe hipohopişti şi rockeri. Unii mai cuminţi sunt skateri. Alţii se îmbracă în negru. Sunt printre ei şi anarhişti şi luptători anti-globalizare sau… mai nou Emo. Apoi devin metrosexuali sau alcoolici. Nimic nou! La fel erau văzuţi şi părinţii noştri când dansau pentru prima dată rock’n roll, când au apărut evazaţii, hipioţii, rockerii, sataniştii. Parcă nu erau însă atât de trişti.
Trăim într-o lume colorată ca un curcubeu. O lume în care părinţii uită totuşi să îşi înveţe copiii că trebuie să ai răbdare şi să fii atent ca să distingi nuanţele.