Două povești adevărate și o minciună (P)

Prima e despre zbor.
Când eram mic visam că zbor ca o pasăre. Nu ca un Superman fantastic ci pur și simplu ca un păsăroi fără pene, silențios și mut de uimire. Și am zburat de câteva ori până pe la 20 de ani peste blocuri, peste copaci, peste copilăria mea modestă. La început era ușor. Mă urcam pe acoperiș și întindeam mâinile cu naivitatea unui plod pe jumătate treaz care încă mai așteaptă mașinuța cu telecomandă promisă acum trei ani sau un PC. Un calculator la mâna a treia să fie dar să se aprindă pe ecran… ceva. Orice. Pe măsură ce am crescut, zborurile au devenit mai rare și mai grele. Mă uitam la cer și apoi la picioare. Așteptam cu orele să mă desprind ca un magician dar magia se terminase ca o poțiune magică prelinsă pe fundul sticluței verzi. De atunci îmi promit în fiecare an că voi merge să sar cu parașuta ori să mă dau cu deltaplanul.

A doua e o bicicletă.
Era o dată un banc cu mașina de spălat de la Cugir care reasamblată devenea mitralieră.

La “6 Martie” în Zărnești era la fel dar cu biciclete. A mea era superbă. Un Pegas primit de la tata și mama pentru premiul întâi în clasa a doua. Era primul cadou adevărat și am adorat bicicleta aceea. Imi amintesc însă că i-am făcut invidioși pe colegii de la școală când am apărut pe ghidon cu o placă din tablă perforată pe care am vospit-o frumos albă și pe care am instalat butoane de tractor subtilizate din gestiunea mamei. Așa îmi imaginam eu prin 1989 că trebuie să fie bicicleta viitorului. După vreo zece ani am decis că Pegasul meu e depășit. Așa că m-am pus pe căutat biciclete mari. Tata nu era dispus să o sacrifice pe a lui că era de la serviciu. Așa că pentru a-mi pune planul în aplicare am scormonit prin curțile vecinilor după un cadru vechi. L-am găsit în grădina șefului de post. Cu bicicleta mea și cadrul vechi m-am dus la cel mai bun sudor din sat. Era mecanicul care repara tractoarele de la cooperativă, un bețiv artist cu autogenul în mână. Am tăiat micuțul Pegas în două fără nici-o emoție și la fel cadrul de semicursieră. Le-am unit apoi cu o singură bucată de țeavă de oțel dintr-un grajd de vite. Împreună cu fratele meu, am instalat la jumătate un scăunel improvizat și am întins un lanț de vreo trei metri de la pedalierul Pegasului până la butucul semicursierei. Era o bicicletă pe care o numim azi chopper mi se pare. Pe atunci era o invenție din capul meu. După două săptămâni de căzături în care am învățat să îmi țin echilibrul stând așezat pe scăunel cu un ghidon în brațe ca o manetă uriașă ea, eram pregătiți să renunțăm. Din fericire vacanța de vară avea pe atunci trei luni așa că bicicleta a avut răgaz să arate tuturor de ce era în stare. 40 de kilometri la oră viteză maximă prin fața Primăriei, era un record care i-a lăsat pe toți vecinii cu gura căscată. După care am plecat la liceu și am îngropat ideea prin șura tatei. Acum doar scheletul metalic ne mai amintește că visam să facem biciclete SF.

A treia e o soluție pentru primele două
Cine mai pune preț zilele acestea pe ideile unui copil naiv? Avem prea multă treabă. Ideile de mai sus au ajuns de la o vreme să mă deranjeze pentru că îmi amintesc de zilele când visam frumos așa că le voi duce la casat în Centrul Ideilor Abandonate. Am văzut clipul pe facebook și mi-am dat seama că le-a venit timpul. Le dau pe mâna acelui domn deloc simpatic și le voi oferi exact ce merită. Un sfârșit lipsit de glorie. Ceva în genul acesta: