Salutare tuturor! Intrăm direct în cea mai grea zi de vară de până acum: 28.000 de pași, 21 de kilometri, aproape 10 ore pe traseu și vreo 4.000 de calorii arse, ca să ajung acolo unde nicio imagine nu îți spune tot adevărul. Am coborât pe fundul prăpastiei de la Cetățile Ponorului, în Munții Apuseni, împreună cu o gașcă de băieți care știu drumul mai bine decât mine. Și da, am plecat convins că am văzut deja destule. M-am întors cu altă părere.
Micul dejun al campionilor, la Padiș
Am pornit dimineața din Padiș, de lângă stână, cu un mic dejun care ar da în bară orice plan nutrițional: mămăligă cu brânză de oaie, cârnat, ochiuri cu slăninuță, virșli. Piratul mi-a explicat foarte simplu de ce mănâncă așa: îi dă energie pentru toată ziua de traseu. Restul gaștii a venit cu mere, banane și pumni de pastile, fiecare cu strategia lui.
Andrei Voicu, adică Piratul, nu e la prima tură cu mine. Am stat de vorbă cu el pe îndelete despre de ce experiențele bat vacanțele, la munte și în viață, iar acum am avut ocazia să văd teoria aplicată la 1.400 de metri, cu noroi până la gleznă. Prima țintă a zilei: Pietrele Galbenei, la vreo cinci kilometri distanță.
Pietrele Galbenei și priveliștea care oprește discuția
Sus, la belvedere, s-a terminat conversația și a început uitatul. Jos se vede Poiana Florilor, iar dacă mai cobori în vale încep renumitele Chei ale Galbenei. Deasupra văii se vede o bucată din Groapa Ruginoasă, iar spre stânga, pe versantul următor, se ridică Vârful Bihor, cel mai înalt din Munții Apuseni și din Carpații Occidentali, cu 1.836 de metri. Îi mai zice și Curcubăta Mare, ceea ce sună chiar mai bine.
Aici mi-a scăpat replica pe care o zic de fiecare dată când mă lovește un peisaj: uită-te la asta. E aceeași reacție pe care am avut-o și când am urcat cu 13 români în Munții Ruenzori, în expediția din Uganda. Diferența e că aici ești la câteva ore de casă.
Focul Viu: un ghețar în plină vară
Toată zona e relief carstic, adică mii de doline, găuri în pământ. Unele se continuă și devin peșteri. Am intrat într-una dintre ele, Ghețarul de la Focul Viu, o peșteră cu două încăperi în care stă un bloc de gheață de vreo 25.000 de metri cubi, acoperit cu lemne și frunze căzute prin dolina prăbușită de deasupra. Se numește așa fiindcă, la anumite ore, lumina bate direct în gheață și o aprinde ca pe un foc.
E al treilea ca mărime din România, după Scărișoara. Iar mesajul e mai important decât cifra: când auziți că se topesc ghețarii lumii, să știți că avem și noi ghețari, aici, la noi acasă. Sunt în miezul verii și încă rezistă. Acolo există și un gard cu portiță și, sincer, m-am bucurat că există. Îi protejează mai ales de oameni.
Apa de izvor și lupul mort din râu
Pe drum am făcut un test pe care nu îl recomand nimănui fără cap. Andrei mi-a povestit cum a băut apă dintr-un râu în Canionul Șapte Scări și, la vreo 300 de metri mai sus, în același râu, era un lup mort. A plâns de durere de stomac până la mașină. Morala e simplă: apa de munte e bună, dar nu știi cine a murit mai sus de tine.
Așa că am făcut proba: el a băut direct din izvor, eu am băut prin filtrul luat dintr-un magazin de echipament montan. Verdictul la gust? Mai bun decât te aștepți, adică fără gust, rece, aproape fără minerale. Verdictul la siguranță e altul: filtrul cântărește cât nimic și te scutește de o zi pierdută. E genul de precauție pe care o iau și acasă, unde am tot vorbit despre cât de important e să știi ce respiri în propria casă.
Cascada Galbena, lanțurile și senzația de wow
Există oameni care vin pe munte pentru aventură, alții ca să slăbească, alții pentru terapie. Unii caută senzația de wow, alții găsesc senzația de au. Porțiunea cu lanțuri de siguranță de dinainte de Cascada Galbena ți le dă pe amândouă, la pachet. Fără lanțuri, traseul ăla pur și simplu nu se poate face.
Aici e locul în care David Neacșu are dreptate când spune că aventura înseamnă să te întorci viu. Nu am filmat nimic ce nu se poate face cu echipament corect și cu oameni care cunosc traseul. Iar când am ajuns la Cascada Galbena, am înțeles de ce merită efortul. Pe drum am dat și peste hribi, ciuperca mea preferată, atât de mulți încât ne-a lipsit doar punga.
Jos, în catedrala din stâncă
Și apoi am coborât. Dimineață eram sus, pe creastă, iar după-amiaza eram pe fundul prăpastiei. Natura a ridicat aici o catedrală din stâncă, cu hăuri de peste o sută de metri, iar apa iese direct din perete, din Izvorul Ursului. Dispare într-un loc, reapare în altul, iar drumul ei subteran a fost dovedit cu substanță colorată.
Am mai fost aici și tot nu m-am obișnuit. Am scris pe larg de ce Cetățile Ponorului sunt catedrala naturii din Apuseni, dar de data asta am coborât până jos de tot. În zona asta se află unele dintre cele mai multe peșteri din Europa, multe încă neexplorate. Iar concluzia mea, spusă acolo, pe loc, a rămas aceeași: oricât ai filma, nu poți duce emoția asta acasă. Trebuie să vii tu.
Camera pe care am testat-o pe teren
Am dus cu mine noua Insta360 Luna, camera de 233 de grame despre care am scris separat, și am testat-o exact cum trebuie testată o cameră de călătorie: fără încărcător, fără plan B, zece ore pe traseu. Are stocare internă și, cel mai interesant, are zoom real de la 1x în sus, prin combinarea a doi senzori, exact cum fac deja producătorii de telefoane.
Șmecheria e simplă când o înțelegi: senzorul e suficient de mare încât din 8K să poți decupa 4x pentru 4K și mai mult până în Full HD, fără să pierzi detaliu, iar optica intră în joc abia după aceea. În lumină complexă, în peșteră și pe lanțuri, s-a descurcat. Singurul lucru care mi-a lipsit a fost o prindere mai bună, fiindcă în porțiunile expuse chiar nu ai mâna liberă.
Recompensa: grătarul de la Pietroasa
Nu am încheiat filmarea pe traseu, fiindcă ziua nu se termină acolo. Ne-am dus la cabană, la Maison Verte din Pietroasa, unde Andi era deja șef la grătar: ceafă, mici, cartofi dulci și, punctul culminant, pită prăjită dată cu untură. Știu, niciun doctor din lume nu ar trebui să vadă imaginile alea. Dar arsesem 4.000 de calorii, așa că aveam toate scuzele.
Cel mai bun lucru al zilei nu a fost însă mâncarea. A fost momentul în care mi-am dat seama, stând la ciorbă, că nu mă gândeam la absolut nimic. Se întâmplă rar și e mai valoros decât pare. Dacă vreți să vă iasă și vouă, ieșiți din casă și mergeți pe munte cu oameni care știu ce fac, cum sunt băieții de la Oxigen Tour.
Vedeți tot traseul în clipul de mai sus, spuneți-mi în comentarii unde ați fost voi vara asta și dați un like și un subscribe pe canal ca să nu pierdeți următoarea tură. Ne vedem sus!
