Episodul final – Suntem ceea ce facem!

Ştefan este student în anul terminal la teologie. În primii ani s-a descurcat de minune şi era văzut ca un băiat cu sufletul curat, cuminte şi deştept. Ca fapt divers, părinţii lui Ştefan au cheltuit cam tot ce puseseră deoparte ca el să nu ducă lipsă de nimic. Departe de voința lui și mai degrabă împins de subconștient din cauza prietenilor puțini, Ștefan s-a anturat unui grup care părea ”matur” la început, dar care, cu timpul s-a transformat într-un cerc al băutorilor anonimi. Timid din fire, Ștefan n-a pus gura pe sticlă, dar asta până când tot ce-a strâns în el trebuia să iasă afară. Alcoolul a devenit adăpostul din frunze de palmier. Era luni dimineață…

Bogdan este un corporatist get-beget. Programator de succes și care acum conduce un proiect important în cadrul firmei pe care o slugărește vreo 12 ore pe zi. Deja aplicația la care a lucrat a fost descărcată de sute de mii de oameni cu telefon inteligent. În ciuda succesului, stresul e tot mai mare la muncă și se auto-depășește. Doarme puțin și este continuu presat de gulerele albe care pun dead-line-uri imposibile și pentru care muncește săptămâni legate. Cu părinții vorbește rar, iar de prietenă tocmai ce s-a despărțit. A zis ”da” carierei, nu la starea civilă. Era luni dimineață…

Melania abia ce şi-a dat jos ”mămăligile” de începător de pe parbriz şi lunetă. Crede ea că a acumulat suficientă experienţă la volan, în plimbările zilnice din Bucureşti. Mereu pe fugă, coafura şi machiajul sunt rezolvate la primele două intersecţii de casă. Şi-a dat seama că dacă dă prioritate este luată ”de proastă”. Puţin a lipsit ca stilul ei de condus să se transforme din pacifist în ofensiv cu tentă de agresiv. Astfel reuşeşte să ajungă la muncă de două ori mai repede ca înainte. Stresul trece după două țigări și o cafea… S-a lepădat şi de semnalizatoare, iar benzile sunt schimbate din impuls, precum rujurile. Nici măcar nu se mai uită în oglinzi. Dacă nu te uiți acolo, înseamnă că nu e nimeni interesant. Era luni dimineaţă…

cam 7 și jumătate. Toți știu că în jumătate de oră traficul se strică pentru toată ziua așa că trag tare. Pe bulevarde se aude șuieratul de anvelope ca pe autostradă. Unda verde încă ține prin centru la viteze de peste 60-70 kmh. În acest moment se întâlnesc cei trei, întâmplător, într-o intersecție, deși n-au nici măcar un prieten comun. Ștefan se întorcea de la încă o beție, Bogdan gonea cu mașină către serviciu ca să recupereze întârzierea zilnică, iar Melania făcea slalom printre dobitocii care îi stăteau în cale în timp ce își verifica mail-ul.

Ștefan face primul pas pe trecerea de pietoni, pe roşu, Bogdan gonea cu 70 în paralel cu Melania, care taie calea programatorului. Evident el era atent la altceva şi reacţionează târziu, abia după ce îi ”șterge” Melaniei bara. Trage de volan stânga, spre Bogdan, în timp ce maşina Melaniei derapează spre trotuarul din dreapta. Teologul este aruncat în aer câțiva metri și cade cu capul de asfalt. Bogdan dă airbagul la o parte, se uită prin trapă și amuțește nefiresc de durere, de panică, suferință…. Scenele din ”Final Destination” păreau dure până azi.

Melania se uită la sângele care e împroşcat pe tot parbrizul. Nu este al ei.

Ștefan rămâne paralizat, o legumă gânditoare, în sevraj după alcool. Bogdan n-a mai ieșit din casă de câteva luni unde se pedepsește într-un miros greu de jeg. A rămas singur, la job a renunțat și de multe ori i-a fulgerat prin minte să își pună capăt zilelor. L-a scăpat un un unchi de închisoare dar ratele neplătite îl vor scoate curând în stradă. Melania zace de mai bine de jumătate de an într-un azil de nebuni.

Povestea ți se pare o abureală moralizatoare? Mai gândește-te o dată. La 2.500 de morți pe an în România, fiecare poveste e un film grotesc cu scenariu de căcat.

Dacă Ștefan n-ar fi băut cu o seară înainte sau ar fi chemat măcar un taxi…
Dacă Bogdan ar fi lăsat gândurile acasă…
Dacă Melania ar fi plecat cu 10 minute mai devreme de acasă…
Dacă din poveste scoți unul dintre cele trei personaje, nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nu trebuie să recunoști deschis. Fă-ți singur psihanaliza și admite. De multe ori se întâmplă să treci prin intersecții cu viteză prea mare, fără să te fi uitat măcar la culoarea semaforului. În drum spre serviciu ești ca un robot, nici nu știi când ai parcurs așa de repede jumătate din traseu. Din 5 șoferi la semafor, 4 sunt frustrați, grăbiţi. Pietonii se afundă în muzica din căşti, băutură sau gânduri. Dă semnal, uită-te în oglinzi, întoarce capul. Dacă ţi-e mai uşor ia metroul. E mai ieftin şi mai sigur.

Fii responsabil indiferent că o iei pe trotuar sau asfalt.

scris pentru ProMotor.ro

Ultimele articole

Articole recomandate

18 Comments

  1. Salut George,

    Nu sunt un virtuos al cuvintelor sau al gandurilor/ discursurilor moralizatoare, dar nici nu este nevoie pentru a-mi da seama ce greutate are ceea ce ai spus tu mai sus daca este luat in serios.

    Sunt tanar, 25 ani, dar conduc aproape zilnic de 6 ani; uneori in interes de servici dar in mare parte fiindca imi place – un moft care ma face sa ma simt bine.

    In tot acest timp, in afara de cateva zgarieturi pe masina mea sau a altor participanti in trafic nu am comis ceva grav si sper ca asa sa ramana.
    TOTUSI, sunt momente in care nu ma recunosc, cand grijile cotidiene, sau activitati involuntare ne distrag mult prea mult si ne fac sa gandim ca doar norocul ne-a ajutat sa evitam o tragedie.

    • @Adrian – îți mulțumesc pentru curaj. O să duc eu mai departe însă exercițiul de sinceritate.
      Eu am momente când reușesc să ajung foarte aproape de limită. Când conduc calm, se trezesc unii care să îmi taie calea. Asta mă înfurie groaznic. Uit deodată că vroiam să ajung liniștit la destinație și ajung uneori să îl șicanez ori să îl înghesuiesc. Îmi este rușine pentru aceste momente, mai ales când în mașină este familia mea. Sunt tot mai rare în ultima vreme aceste ieșiri, dar au fost vremuri când eram neiertător.

  2. Uneori nici norocul nu mai are efect…se plictiseste sa te scape mereu…
    Daca tragi prea mult de el e posibil sa se intample o tragedie… Am fost destul de prost si din vina mea am produs un accident destul de grav. Nimeni nu a decedat din fericire, dar mi-am invatat lectia si cel putin nu o s-o uit prea curand…
    Eu m-am invatat minte, dar ceilalti care produc mereu accidente de acest fel, sau pur si simplu nu le pasa de nimeni in trafic cum se simt? ce fel de oameni sunt? de ce nu sunt in alta parte? ca sigur locul lor nu este in trafic…
    o zi excelenta!

  3. Intr-adevar, este frustrant chiar gandul ca atatia ani si atatea drumuri calme si lipsite de evenimente pot fi murdarite de o neatentie sau de o doza exagerata de testosteron.

    A gresi este omeneste – constatare, nu scuza!

  4. Salut George,
    Ai foarte mare dreptate cu articolul, sofatul este o activitate in sine si nu prea poti sa faci multitasking la volan. Cei care zic altfel au avut noroc sa nu dea peste altul care face la fel.
    Eu am jobul la o statie de metrou fata de casa. As face cu masina 10 minute in loc de 15. Am mers 1 an cu masina, din lene, dar dupa 3 ani de mers cu metroul, pot sa zic ca este mult mai usor asa. Nu trebuie sa fiu la fel de atent, nu am de ce sa ma enervez, pot sa vorbesc la telefon linistit si cheltuiesc si mai putin.

  5. 1. Este drept ca totul trebuie facut intr-un mod calculat, dar uneori doar un noroc chior te scoate dintr-o mare belea … si asta „la mustata” cum se zice, adica in ultima secunda.

    2. „Cel mai sigur lucru e ca nimic nu e sigur” – Blaise Pascal.
    Cand e sa ti se intample un ghinion – chiar ti se intampla. Unii vor sa mearga la sigur, si calculeaza absolut totul, ca niste chitibusari. Ei bine nici strategia asta nu e sanatoasa, culmea, pentru ca nu fac altceva decat sa ajunga niste veritabile „rozatoare”.
    Rozatoarele in general sunt mici, agile, si calculeaza orice miscare non stop din cauza rapitorilor. Dar chiar si asa, tot vine ziua aia cand au un mare ghinion si sunt inhatate. Si uite asa ajungem la vorba populara: „cand este s-o patesti – chiar o patesti”

  6. Moment de sinceritate: nu am trecut deloc pe rosu desi ma apropii cu viteza de el… nu incetinesc progresiv la trecerile de pietoni desi sunt unii angajati in trecere sau ii observ pe trotuar carora le dau prioritate (in 5 ani de cand am permisul nu am avut nici un incident nefericit, nu am fost oprit de politie nici macar pentru un control de rutina)… am evitat nu mai stiu cate accidente pe sosele, in principal cu utilitarele de prin oras ce sunt mereu in graba si nu dau atentie la traficul din jurul lor… ma dispera faptul ca pietonii habar nu au de lege si trec fara sa se asigure, chiar si pe zebre la 1-2m in fata masinii care merge cu 40/50 km/h(unde mai pui faptul ca altii fug, asculta muzica in casti la maxim de nu aude un claxon – de ar fi dupa mine, as implementa legislatia rutiera in scoli, macar o data la 2-3 ani, ca nu numai soferii au nevoie de ea)…
    Stiu ca nu sunt soferul perfect…
    DAR CINE E?

    O poveste care pe mine m-a socat la momentul respectiv si ma face sa fiu extrem de prudent la drum intins(claxonez orice tir pe care il depasesc, desi stiu ca nu e legal)…George, poate stii povestea, sau poti cauta in arhiva stirilor…
    Acum vreo 3 ani, locuiam in Iasi… Am avut o amica buna(desteapta fata, cuminte, cu bin simt, etc.) care si-a pierdut toata familia intr-un accident de masina din cauza unui tirist ce nu sa obosit sa se uite in oglinda, taind virajul stanga, trecand de pe banda 1 pe banda 2, acrosand masina rezultand impactul acesteia cu alte 2 sau 3 masini ce veneau din sens opus… Soferul de tir nu a patit nimic insa familia fetei(mama, tatal, fratele si o verisoara au murit…). Conducea mama ei, o soferita foarte responsabila, mergea mereu sub limita de viteza, mereu precauta. Se intorceau de la Piatra Neamt, venind de la parastasul bunicului fetei… Ea nu a vrut sa mearga pentru ca a vrut sa stea weekendul acela alaturi de prietenul ei in Iasi… Asta i-a fost scaparea(ca noroc nu se poate numi).
    CONCLUZIA: POTI FI CAT DE PRUDENT SI DE CORECT IN TRAFIC.. INTOTDEAUNA SE GASESTE ALT PROST SA INTRE IN TINE…

    Astea ne sunt strazile, asa ne sunt soferii…

  7. „Dacă din poveste scoți unul dintre cele trei personaje, nimic nu s-ar fi întâmplat.”

    Adevarat poate in acea zi nu sar fi intamplat, dar o data tot sar fi intamplat.
    Problema e la nivenu minti si la stilul de condus. Vad oameni circuland cu masina care nu dau 2 bani pe viata lor apoi sa mai vorbin de viata participantilor in trafic.

  8. Ailalti doi mai sunt cum mai sunt dar Melania va asigur eu ca n-are nici o strabatere in momentul asta, nicidecum sa fie la nebuni. Acum e la volan in trafic chicotind cu o prietena pe baza unui sms pe care il citesc de zor si se cearta intre ele care sa scrie replica.

  9. Salut

    Acum cativa ani eram cam in aceeasi situatie, job la o multinationala, director de vanzari fost agent, alergatura maxima, 12-14 ore pe zi, condus in toata tara, mancat de multe ori din mers…etc.

    Din fericire, am scapat aproape nevatamat din 2 accidente in care am fost implicat, cu masinile dauna totala, ambele accidente nefiind din vina mea.

    Dupa primul accident, am zis, se intampla oricui, bine ca nu am nimic, dupa al 2 lea, am avut o revelatie, am scapat si de data asta, a 3 -a oara nu mai scap.

    Am renuntat la foarte multi bani, la 12 ani de vanzari, acum am un servici de birou, 8-9 ore si 5 kg in plus, dar sant in fiecare zi acasa, stresul este minim.

    Ideea e ca trebuie sa sti cand sa dai inapoi, pana la urma viata si familia sant cele mai importante lucruri !

Dă-i un răspuns lui Luca Cristian Renunțați la răspuns

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.