Sunt George Buhnici, trăiesc de vreo 40 și ceva de ani prin țara asta și din când în când mă deranjează niște chestii. Una dintre ele sunt jocurile de noroc și mai ales efectele lor nocive asupra noastră, a tuturor. Și nu, nu cred că e doar o problemă de lăcomie, în care lacomii trebuie pedepsiți pierzându-și banii. E mult mai complicat de atât, iar ca să înțelegem ce se întâmplă am stat de vorbă cu un medic specializat în adicții. Concluziile sunt incendiare.
Jocurile de noroc sunt un drog, chiar dacă nu e nici praf, nici lichid
Asta e ideea care m-a marcat cel mai tare: jocul de noroc este un drog. Pentru creier, păcănelele declanșează niște mecanisme perfect superpozabile cu consumul de cocaină, de heroină sau de nicotină. Ca periculozitate, medicul le pune undeva la nivelul cocainei, amfetaminelor și heroinei.
De ce nu apar în legislație ca drog? Pentru că la noi sunt legalizate. Dar legalitatea unei substanțe nu are nimic de-a face cu periculozitatea ei: ciupercile halucinogene sunt ilegale, iar nicotina și alcoolul, care fac ravagii, sunt perfect legale. Industria mai are un atu murdar: vinde produsul ăsta și tinerilor. Cu cât creierul e mai tânăr la primul contact, cu atât dependența e mai probabilă și mai puternică. La alcool, de exemplu, dacă te apuci sub 14 ani, riscul de a deveni alcoolic la maturitate e de patru-cinci ori mai mare decât dacă te apuci după 18.
Cifrele care ar trebui să ne sperie
Dependența de jocuri de noroc e, dintre toate dependențele, inclusiv heroină și cocaină, cea cu cel mai mare risc de suicid. Datele sunt cutremurătoare:
- Până la 40% dintre jucătorii dependenți se gândesc la suicid.
- În jur de 20% au o tentativă de suicid.
- Toate studiile arată că accesibilitatea corelează direct cu consumul: cu cât ai mai multe locații de joc, cu atât ai mai mulți jucători.
Și aici stăm catastrofal. Într-un oraș civilizat ai unul, maxim două cazinouri la 100.000 de locuitori; în București ar trebui să fie 20 maxim. La noi se vorbește de aproximativ 4 aparate la mia de locuitori, iar aparatele alea nu sunt deloc ieftine. Practic, sălile de jocuri au devenit noile „magazine de vise”: oamenii intră să se îmbogățească și ies distruși.
Victimele nu sunt cele din statistici
Majoritatea celor care intră pe ușa sălii de păcănele sunt bărbați, da. Dar victimele adevărate nu sunt de față: sunt soțiile, copiii, surorile și rudele care suportă acasă efectele în cascadă ale dependenței. În multe sate și orașe mici, sala de păcănele a devenit principalul loc de întâlnire, cu cea mai frumoasă reclamă luminoasă de pe stradă, care ascunde un „vino încoace” interzis sub 18 ani.
Unde e statul? Indiferență, nu incompetență
Avem fonduri strânse fix de la cazinouri pentru a trata dependenții, avem date, avem specialiști formați pe bani europeni. Și totuși, cel puțin 10-20 de ani nu s-a întâmplat nimic. Eu cred că nu e nici incompetență, nici premeditare: e pur și simplu indiferență. Ministerul Sănătății ar trebui să aibă un cuvânt greu de spus, pentru că vorbim despre o problemă de sănătate publică. Ne-ar trebui un specialist de sănătate publică ce informează ministrul, premierul, președintele, exact cum se întâmplă în țările civilizate.
Concluzia: depinde de noi
Nu am o concluzie deșteaptă, ci doar o rugăminte. Până se trezesc autoritățile, e treaba noastră să ne ajutăm unii pe alții. Dacă recunoști simptomele de adicție la tine sau la cineva apropiat, întinde o mână, începe o discuție între patru ochi și creează încredere. În cele din urmă tot de noi depinde să ne salvăm de monstrul ăsta cu o mie de capete, care ne suge energia și ne convinge zilnic, pe fiecare ecran și pe fiecare clădire, că e normal să-ți joci economiile de o viață la două apăsări de buton.
