Cei mai frumoși munți din Africa nu sunt în Kilimanjaro și nu îi vezi din niciun safari. Sunt munții Ruenzori din Uganda, supranumiți munții lunii, iar 13 români au plecat acolo în cea mai mare expediție românească de până acum. Eu am fost unul dintre ei. Și da, spoiler: nu am ajuns pe vârf. Dar ce am trăit pe drum mi-a schimbat felul în care privesc viața.
Uganda, haosul ca o formă de artă
Înainte de munte vine drumul. Zece ore din capitală până la Casese, orașul de la poalele munților, pe șosele atât de rupte încât parcă ai călătorit înapoi în timp cu 50-60 de ani. Pe traseu vezi de toate: motociclete (boda-boda) care cară familii întregi plus un televizor la nevoie, patru oameni pe o singură motoretă, taxiuri cu găini vii pe acoperiș și piețe ad-hoc care apar ca ciupercile după ploaie. Parcarea e păzită de un băiat cu mitralieră, deci te simți, paradoxal, în siguranță.
Cea mai mare surpriză? Ugandezii sunt printre cei mai prietenoși oameni din Africa. Nicio privire ciudată, nimeni supărat. O țară foarte tânără, fostă colonie britanică, cu oameni educați și calzi.
Șapte zile prin noroi până la 4.500 de metri
O expediție ca asta durează în mod normal șapte zile, cu opriri la cabanele Niabitaba, John Mate, Bugiucu și Elena Hut, ultima înainte de vârful Margherita, al treilea ca înălțime din Africa. Sună romantic. În realitate e un maraton prin sălbăticie: noroi lipicios care îți fură bocancul, mlaștini nesfârșite, stânci alunecoase acoperite de mușchi și ploaie torențială în fiecare zi între ora 2 și 4. Înjurăm noroiul până la lacrimi. Dar peisajele sunt suspendate într-un basm: lobelii gigantice, ground-cells care arată ca niște extratereștri, vegetație afro-alpină care pare o grădină botanică pe care n-a făcut-o omul.
Luxul de aici înseamnă o saltea de spumă, un placaj și un sac de dormit. Apa o filtrez singur dintr-un râu rece ca gheața. Singura tehnologie rămasă e un Garmin inReach Mini 2 cu care trimit mesaje prin satelit. Restul: șapte zile fără semnal, fără internet, fără doom-scrolling.
Unde am cedat eu și unde au învins ei
La 4.130 metri mi s-a făcut rău și am dat înapoi naturii micul dejun. Răul de altitudine, scriu cei care l-au trăit, e mai rău decât cea mai cruntă beție: durere de cap, greață, plămâni care refuză să livreze oxigen. Saturația mea a coborât la 87%, considerat foarte jos. Am urcat patru pași și mă opream să respir. Am zis rugăciuni. La Elena Hut, la 4.530 de metri, am plâns ca un copil și am decis că am lucruri mai importante acasă decât să-mi las oasele pe munte.
Din 8 oameni care visau la vârf, doar 3 au făcut asaltul final: Adrian, Irina și Sergiu au plecat la 1 noaptea, cu pioleți și colțari, peste ghețarul Stanley și apoi pe gheața abruptă a lui Margherita, unde doar frânghia te ține. După patru-cinci ore au ajuns pe vârf, la 5.109 metri. Românii, din nou pe vârf.
Oamenii care duc greul
Sufletul expediției e David Neacșu, pionierul care a deschis acești munți acum 20 de ani și are peste 50 de expediții, de la Everest la Ruenzori. A botezat chiar un traseu de aici nu cu numele lui, ci „România”. A coborât tot drumul cu o fractură de călcâi și a continuat să cânte. Iar fără cei peste 30 de ugandezi, ghizi și porteri care cară mâncare, echipament și scânduri pe zeci de kilometri, încălțați în cizme de cauciuc, nimeni n-ar ajunge sus. Sunt mai tari ca piatra muntelui și i-am răsplătit pe măsură.
Imaginile? Filmate în mare parte cu un Honor Magic 7 Pro, alternat cu o cameră de acțiune. Peste 10 ore de material brut.
De ce merită
David spune că aici nu vii să escaladezi, vii să te vindeci. Și cred că are dreptate. Muntele ăsta te dezbracă de ambiție și te îmbracă în noroi, dar te învață cât de mult poate duce corpul uman. Dacă vrei să o faci, pregătește-te serios, mergi cu o gașcă de preferat de români și apelează la ghizi cu experiență. Noi am mers pe organizarea lui Andrei, „Piratul” de la Oxigen Tour. Dar începe în Carpații noștri. Ai grijă de tine, de echipa ta și de natură. Dă un like, un share și un subscribe, și până data viitoare să vă fie numai bine.
