Ipocrizia „grăsuţei” Sulfina Barbu

Ipocrizia merge uneori atât de departe încât reuşeşte să ne uimească până şi pe noi jurnaliştii, obişnuiţi cu onomatopeele, minciunile şi făţărnicia politicienilor. O privesc acum la TV pe Sulfina Barbu. O femeie care îmi făcuse o bună impresie la începutul mandatului de ministru al mediului după care a reuşit să se discreteze în scandalurile cu „beneficiile defrişărilor” din pădurea Băneasa.

I se cere în emisiunea Naşul părerea despre taxa de prima înmatriculare pe care a susţinut-o puternic în perioada cât a fost ministru. „Taxa a fost şi rămâne în forma în care arată acum o măsură fiscală!” O declară cu siguranţă de sine, apăsat, rar şi calm. Ca pe o sentinţă din gura unui expert. Privirea căzută în afara cadrului dă de gol copilul ruşinat de enormitatea pe care o emană. Sigur nu poate fi acelaşi om care plângea de milă aerului din oraş când susţinea fosta taxă de primă înmatriculare, cu toate că i-a fost servită de la Asociaţai Producătorilor şi Importatorilor de Autombile. În mai multe conferinţe de presă a ieşit public să ne convingă să nu devenim „lada de gunoi a Europei”. Între timp pedista s-a apucat de afaceri cu tăiat copaci. Simplul fapt că este în opoziţie, o obligă să îşi adecveze discursul şi să atace însă actualul Guvern. Nu ştiu cât de mult îi pasă, însă acum are ocazia să vadă ce înseamnă să spui adevărul şi să nu conteze. Pentru că celor de la putere nu le pasă decât de planurile lor pe termen scurt. Nu există o construcţie, o viziune, o motivaţie pentru viitor atunci când se ia o decizie. Poate pentru prima dată Sulfina Barbuspune adevărul , acum, când pe nimeni nu mai interesează. Este un om expirat, aruncat de bunăvoie şi cu bună ştiinţă pe toba de eşapament a politicii de Dâmboviţa în schimbul unor realizări materiale. Pe timpul funcţiei şi-a creat probabil o reţea de prietenii şi obligaţii, a pus ceva deoparte pentru bătrâneţe, suficient cât să îi dea o senzaţie de confort, de împlinire. Cu mult tupeu revine să ne vorbească.

Perversitatea dânsei merită însă taxată. Din cauza ei, partidul pe care îl reprezintă merită şi el penalizat. Au declarat în nenumărate rânduri că se vor opune taxei de primă înmatriculare şi că vor vota o lege împotriva ei. Puţină gargară, puţină campanie, nimic efectiv.

Cu complicitatea lor, taxa aceasta nouă, aşa-zisă de mediu, are şansa să fie aprobată în următoarea şedinţă de Guvern. Miercurea viitoare. Peste şase luni poate intra în codul fiscal. Maşinile noi, puţin poluante, se vor scumpi. La fel cele de 3-4 ani euro3 care ne interesează pe noi românii. Se ieftinesc numai rablele. De zece ori.

Îmi este clar. Au pus câteva sute de euro în plus la maşinile noi pentru că oricum se vând. Asociaţia Producătorilor şi Importatorilor de Automobile noi tocmai s-a lăudat cu vânzări record în 2007, mai mari cu 50% decât în 2006. Apoi s-au asigurat că maşinile la mâna a doua, în stare foarte bună din Vest, care la 3-4 ani sunt la jumătate din preţul de nou, rămân scumpe, ca să nu deranjeze vâzările de automobile noi. Degeaba au ieftinit rablele, pentru că românii au arătat că nu îşi doresc maşini cu care să stea prin service-uri.

Cât despre încasările din taxă, îndrăznesc să fac un pronostic. Oficial toţi banii merg la ministerul mediului pentru proiecte. Asta înseamnă că ministerul se va trezi în conturi cu vreo 300.000.000 de euro pe an cât se încasează din taxă. Implicit nu va mai avea nevoie de la fel de mulţi bani din bugetul de stat, iar la rectificarea bugetara va oferi pentru redistribuire sume importante. Sume care cel mai probabil vor ajunge la pensii. O gaura neagră de 1,2 miliarde de euro pe care guvernul actual nu ştie cum să o umple. Şi uite aşa împuşcă Tăriceanu doi iepuri dintr-un foc. Prietenii din APIA rămân fericiţi, iar bugetul primeşte o injecţie de bani din buzunarele celor care încă mai au ce cheltui. Trebuie să recunoaştem că au ticluit-o bine pe asta. S-ar putea să nu le reuşească însă pe de-a întregul. Şi eu dau statul în judecată ca să îmi cer înapoi banii daţi pe taxa de prima înmatriculare. Şi ştiu că voi câştiga. Indiferent că este aici sau la Luxemburg în faţa Curţii Europene.