Categorie: #casabuhnici

#casabuhnici – Episodul 1 – De ce să nu te apuci de casă înainte de 30 de ani

Sursa: freepik.com Sursa: freepik.com

Nu sunt bucureștean. Așa cum poate nu am fost nici brașovean. Sunt născut la Codlea, părinții mei sunt plecați de lângă Iași iar fiica mea este născută în București. Și probabil că Ariana va fi motivul pentru care eu voi putea spune că m-am stabilit aici.

Nu sunt vreun nomad dar cred că a-ți construi propria ta casă este poate cea mai proastă afacere. Iar acest serial nu va contrazice această afirmație. Să îți faci casă e un lux, dar unul pe care îl meriți abia după ce îți pui viața în ordine.

Din acest motiv am ales chiria de la 18 ani, de când am plecat de acasă. Prima dată în Brașov, apoi în București în căutarea unui upgrade de carieră. Muncesc ca un bivol, așa că nu mi-a trebuit niciodată mai mult decât un loc de odihnă atunci când ajung noaptea acasă, pentru ca apoi să plec primul de dimineață la muncă. La sfârșit de săptămână stau în București doar dacă sunt prea obosit să mai plec pe undeva. “Acasă” nu a existat de fapt niciodată cu adevărat aici. Mai degrabă, domiciliul, dar și acesta mai recent, de când mă săturasem de drumurile urgente la Brașov pentru documente.

Spuneam că nu m-a interesat niciodată să fiu proprietar. E o afacere să fii chiriaș mai ales când cariera e mai importantă. Am mai scris despre asta și e la fel de valabil. Să te priponești cu un credit la 25 de ani înseamnă să fii tâmpit sau plafonat*. Îi includ la tâmpiți pe băieții de 20+ de ani care încă stau pe lângă părinți sau alte rude în loc să își deschidă aripile și să afle de ce sunt în stare aici sau în altă parte. E mai bine să ai de unde te întoarce în loc să nu pleci de frică.

La 22 de ani când am venit în București, abia terminasem facultatea și nu știam cât voi sta. Începutul a fost umilitor și spectaculos în meseria mea dar m-am călit și mi-am găsit rostul. Am cochetat ani de zile cu mutarea în Germania dar am rămas pentru că nu pot sta singur, plecat printre străini mai mult de câteva zile. Așa că a trebuit să mă descurc cu banii foarte puțini pe care îi câștiga un jurnalist român. În 2003, când am venit, prima luna am stat la un prieten (să trăiești nelimitat Mamae), apoi în gazdă vreo jumătate de an. Camera, dintr-o vilă veche de lângă Cișmigiu, avea șase metri pătrați cu patul într-un capăt și masa în celălalt, sub fereastră. Munceam de noapte și nu îmi păsa că arăta ca o celulă. Eram atât de obosit când veneam să dorm ziua că nici nu-i auzeam pe copiii care făceau tărăboi afară. Când am plecat, mi-a fost rușine să îi spun proprietarei că nu mai pot sta pentru că nu aveam acces la bucătărie, iar la baie, doar cu orar fix. M-a pedepsit scurt:
“Dacă nu vă permiteți să stați în centru de ce mai veniți aici, voi ăștia din provincie?”

Nu i-am purtat niciodată pică. Era văduvă și creștea singură un copil. La plecare mi-am luat la revedere de la amicul student la Conservator din camera vecină. Ne împrietenisem de nevoie pentru că treceam zilnic prin camera lui spre ieșire.
În anii următori am împărțit chiria unui apartament cu un prieten bun. Era peste drum de muncă și avea prețul potrivit. Apoi a venit explozia chiriilor de prin 2006 și m-am mutat din nou într-o garsonieră cu o fată, mult mai aproape de noul serviciu. De acolo ne-am mutat la două camere. Apoi ne-am despărțit și m-am mutat iar într-o garsonieră sinistră cu o proprietară de 60 de ani care tot încerca să mă convingă să devin iubitul ei ca să scape de un securist care îi făcea curte. Am plecat și de acolo într-un apartament la jumătatea distanței dintre serviciul meu și al viitoarei soții. Stăteam în Banu Manta, lângă Primăria veche și era perfect. Până când și proprietarul acela a mărit chiria cu nesimțire, peste noapte. Am mai schimbat și alte câteva locuri în ultimii 12 ani, cu totul vreo zece adrese prin București până acum. De vreo patru ani am găsit un proprietar sănătos la minte și stăm într-un apartament de trei camere din centru pe care nu mi-aș permite să îl cumpăr dar sigur îi pot plăti chiria. Avem spațiu destul deși a trebuit să mutăm “dormitorul nostru” în sufragerie de când a apărut Ariana. Ea are camera cea mai bună, de pe spate, unde e liniște.

Așadar, am căutat mereu un loc bun unde să stăm fără să ne intereseze să devenim proprietari. Am discutat desigur de mult ori despre asta cu Lorena. Am pus proprietatea în balanță cu costul vieții și am înclinat întotdeauna spre confort în locul falsei siguranțe pe care ți-o dă o casă ori un apartament cumpărate cu banii băncii. Am ales cu sânge rece și suntem azi fără datorii, cu o afacere care funcționează dar tot mândri chiriași. Și voi fi tot chiriaș pentru încă un timp. Însă acum îmi permit să visez la iarba verde din curte prin care să alerg după fiica mea și bucuria de a mă odihni și distra într-o casă pe gustul meu, într-un loc frumos și liniștit, aproape de oraș.

De aceea am ales să îmi construiesc acum, la 35 de ani, o casă. Am o familie, sunt pe picioarele mele și nu datorez nimănui nimic. Casa pe care o vom construi va fi acel “acasă” pe care l-am pierdut când am plecat de la Brașov și chiar mai mult. Planul este făcut iar în următoarele luni o să îl vezi desfășurându-se sub ochii tăi, aici, pe blog. O să îți povestesc totul. De la cum am ales locul și cum am cumpărat terenul până la alegerea arhitectului și construcție. Nu am ambiția că sunt priceput la case dar am o abilitate să găsesc cele mai noi și mai bune soluții atunci când sunt motivat. Acum le pun pe toate la bătaie pentru #casabuhnici.

Urmează episodul 2 – Scapă de toate datoriile înainte să te apuci de casă!

Notă
* Nu mi-am propus să jignesc bărbații tineri care s-au căsătorit și sunt fericiți, pe cei care au o carieră care le place sau pe cei care au copii. Îi invidiez pe oamenii care își dau seama devreme ce vor de la viață și sunt fericiți cu alegerile făcute. Dacă citiți cu atenție, mi-am propus să îi motivez pe tinerii care acum stau pe lângă părinți în loc să se maturizeze dar și pe cei care iau credite pentru care pe care le pot plăti doar cu greutate în timp ce muncesc la o firmă care nu le place.